Regizorul Andrei Serban: " Pe plan personal, privind înapoi spre jumătatea de secol de viaţă trăită în ţara tuturor posibilităţilor, sunt recunoscător pentru cadourile de o generozitate inimaginabilă pe care acest pământ mi le-a oferit. Am lucrat în meseria mea cu cea mai mare libertate posibilă, am colaborat cu artişti americani de primă mână, atât în teatrul experimental cât şi pe Broadway sau la Metropolitan Opera, m-am bucurat de recunoaştere şi onoruri, am reuşit să creez un nou program la Columbia University, să instruiesc câteva generaţii de actori şi regizori în devenire (şi să învăţ eu însumi în acelaşi timp). Sigur am avut noroc cu carul, dar numai în America se putea el împlini. Azi simt nevoia să completez: America aceea nu ştiu dacă mai există. Într-o bună zi am început să mă îndoiesc. Nu ştiu dacă "bună" e cuvântul potrivit... Când intoleranţa reduce la tăcere orice părere care nu respectă punctul de vedere unic, libertatea de expresie (the first amendment) este trunchiată şi, deşi mă aflu la NY, parcă nu mai sunt sigur că nu am fost teleportat la Moscova sau Pekin, atât de puternic a pătruns în viaţa americană refrenul specific regimurilor totalitare: acel faimos "Dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră" - de care fugisem în tinereţe. Sigur, tensiuni au fost tot timpul, spre exemplu eu am ajuns aici când la nivel naţional protestele legate de Vietnam erau în toi. Dar realitatea de acum e cu totul diferită, pentru că s-a intensificat în timp o babilonie de curente divergente în care nimeni nu e tolerant cu nimeni, în care fiecare grupare vrea să impună cu înverşunare propriul "adevăr", ceea ce automat produce reacţii şi mai violente în partea opusă. Dinspre stânga bate un vânt de radicalism dur, se formează brigăzi tinere care seamănă înspăimântător cu sovietele Revoluţiei bolşevice. Corectitudinea politică americană, ajunsă omniprezentă în universităţi, a escaladat până la excese proprii statelor poliţieneşti (nu e de mirare că termenul a fost împrumutat din vocabularul marxist-leninist!). O idee bună, şi anume că trebuie reparate multe nedreptăţi, aplicată prost a degenerat în şi mai multe nedreptăţi, iar aspectul academic a fost alterat grav. Scopul principal al studentului aliniat doctrinei nu mai este să studieze, ci să protesteze. Şi în acest caz se practică "adevărul unic al liniei partidului", iar cei care au alte păreri sunt intimidaţi şi reduşi urgent la tăcere. Rezistenţa iniţial justificată faţă de rasism, sexism, homofobie, transfobie, xenofobie si alte fobii s-a transformat într-o vânătoare de vrăjitoare: oricine poate fi acuzat, indiferent dacă e sau nu vinovat. Ideea de diversitate a apărut iniţial in cercurile academice ca să creeze un echilibru, un pod de legătură, să lărgească experienţa studenţilor. Azi are efectul opus: în loc să unească, divizează! Cancel Culture îi copiază fioros pe ideologii comunişti ai obsedantului deceniu. S-a ajuns la a cere ca Shakespeare să fie interzis, deoarece scrierile lui "sunt ostile studenţilor de culoare". La fel şi Beethoven! Geniile culturii universale au devenit brusc "învechite" şi, în plus, s-a descoperit că erau de sex masculin şi de culoare albă. Până şi libertatea folosirii cuvintelor e îngrădită printr-un control de partid. O dictatură de neimaginat în lumea liberă cere să fie scoase din vocabular cuvinte ca "mamă", "tată", "frate", "soră", pentru a nu răni sensibilităţile celor care nu se recunosc în ele, şi se impune folosirea unor termeni neutri, cum ar fi părinte (în engleză parent e într-adevăr neutru, dar în română, de exemplu, pentru a evita "mama", oare poţi spune "părintele Maria"?!). Şi apoi cum rămâne cu cei care se recunosc în cuvintele interzise?! Metode exact ca în comunism, când, dacă la şcoala spuneam: "Domnule Profesor" eram pedepsit şi atenţionat că "Domnii sunt la puşcărie, aici suntem Tovarăşi!". Nu credeam că voi regăsi sinistrele idei staliniste după ani şi ani în lumea liberă! Dorinţa diabolică de a-i controla pe oameni trecând prin cenzurarea limbajului, ce trist şi sinistru! Crezusem naiv că America poate deveni paradisul pe pământ. Cei care acum se roagă pentru ea să nu se transforme în iad, au dreptate să fie înfricoşaţi. Cum va fi posibilă "unificarea" Americii visată de Biden în acest peisaj de teatru de război? ( din https://agenda.liternet.ro) " In Romania literara , Alexandru Calinescu , prof universitar, critic si eseist, cu stagii multe in Franta , are articolul textul “ Artele la control” https://romanialiterara.com/: " N ew York 1993, Bienala de artă contemporană: toate operele expuse sunt însoțite de lungi texte explicative și au mesaje politico-societale clare, tratând chestiuni relative la gen, rasă, clasă, sărăcie, imperialism etc. Veneția 2017: Bienala își propune să condamne fără echivoc colonialismul, sclavagismul, tratamentul aplicat migranților, precum și modul în care exploatăm resursele planetei. Avignon 2015: directorul Festivalului, Olivier Py, anunță că această ediție va fi dedicată genului, comunității LGBT și în special transsexualilor. Londra 2018: Târgul de artă contemporană este consacrat feminismului (idem, Târgul de artă din același an de la Buenos Aires). Florența 2018: regizorul Leo Muscato pune în scenă opera Carmen și schimbă finalul, Carmen fiind aceea care îl ucide, împușcându-l, pe Don José (e o revanșă simbolică, spune regizorul, față de mileniile de patriarhat în care femeia a fost oprimată). Veneția, New York, Paris (1968 și în anii următori): argentinianul Nicolas Garcia Uriburu colorează în verde, grație unui pigment (în fapt, o substanță folosită de NASA), laguna, East River și Sena – mesajul ecologic este evident. Sunt doar câteva dintre evenimentele artistice recente pe care le amintește reputata profesoară de filozofie Carole Talon-Hugon într-o carte densă, excelând prin rigoarea argumentației, intitulată Arta sub control (L’art sous contrôle, PUF, 2019). E vorba, cum am văzut, de forme ale artei societale, o artă a conținuturilor cu mesaje puternice. Regăsim temele ideologice în vogă astăzi, puse în circulație mai ales de către universitățile americane.................................... Mai puțin cunoscute, alte manifestări ale cenzurii ne cufundă și mai adânc în absurd: o pânză reprezentând Cele douăsprezece munci ale lui Hercule, comandată special pentru sediul Parlamentului statului Washington, a fost refuzată la inițiativa unor doamne deputate, pe motiv că Hercule și-a omorât soția și copiii, iar pictura în cauză sugera un viol. O avocată britanică a cerut ca povestea Frumoasa din pădurea adormită să nu mai fie recomandată copiilor, deoarece sărutul final pe care îl dă prințul nu este liber consimțit, povestea propunând astfel modelul unui prădător sexual. Universitatea Columbia din New York a scos din programă Metamorfozele lui Ovidiu, întrucât textul conține prea multe violuri și răpiri. Să notăm și situațiile tot mai frecvente când cenzura privește „uzurparea de identitate” – spectacole de teatru în care personaje de culoare sunt jucate de actori albi. Și așa mai departe – exemplele sunt, vai !, puzderie. " Cristian Tudor Popescu, ziarist si scriitor. Cel mai coroziv si intransigent comentator politic de la noi ; din https://republica.ro/autopsia-agentului-shakespeare : " Căderea regimurilor marxist-staliniste în URSS și în Europa de Est la sfârșitul anilor `80 n-a fost prevăzută de niciun istoric sau politolog. A fost marea surpriză care a încheiat secolul XX. Iată însă că începutul secolului XXI ne oferă alte surprize, tot de natură marxistă, dar în sens invers. Cine ar fi crezut că în America, de Nord, nu de Sud, vor fi adoptate ideologii neomarxiste de către intelectuali cu influență asupra educării noilor generații? Faptul că în Pink Hollywood filmele clasice, de la Pe aripile vântului, până la desenele animate Disney, sunt împănate cu avertismente privind „incorectitudinea politică” ce ar conține-o, reinterpretate, cenzurate, e jalnic până la grotesc, dar, la urma urmei, ține de comerț, unde fiecare vinde ce crede și cumpără cine vrea. Ce să mai spui însă când elevi lipsiți de apărare sunt bătuți în cap de așa-numiții profesori „woke”, cum că Shakespeare înseamnă „masculinitate toxică” și „supremație albă”? Să crezi că se confirmă traducerea inițialelor USA prin Uniunea Sovietică Ailaltă? „Woke” înseamnă indivizi care s-au deșteptat, au devenit atenți și vigilenți. În proletcultism, expresia era „li s-a luat ceața de pe ochi” și acum văd limpede. Acești profesori veghetori, tineri, cei mai mulți, și agresivi, consideră că autorul lui Othello, Neguțătorul din Veneția sau Titus Andronicus este un agent al oprimării imperialiste și colonialiste a popoarelor – da, ați citit bine și nu e vorba de un manual de propagandă bolșevică din anii `50. Ce-i de făcut cu imperialistul Shakespeare? Trebuie disecat, autopsiat în clasă, textele sale trebuie discutate și însoțite de îndrumări cu privire la egalitatea dintre negri și albi, evrei și neevrei, bărbați și femei, părinți și copii. Coriolan să nu mai poată fi citită fără o grilă marxistă, iar elevii să înțeleagă că în Romeo și Julieta e vorba despre masculinitate toxică... Înainte de a lua un hap de cap, stați să mai vedeți ceva, care pe mine mă lasă prost. Literatura e atacabilă, discutabilă, categoriile de adevăr și fals sunt fluide, nu există niște reguli general acceptate privind opera literară – nu-i de mirare că poate fi schingiuită în fel și chip, după chipul vremurilor. Dar matematica? Păi, matematica înseamnă regulă, înseamnă demonstrație, exactitate, rigoare, adevăr și nonadevăr bine definite. Ei, iacătă că, în statul Oregon, din aceeași Americă, Departamentul de Educație îi îndeamnă oficial pe profesori să frecventeze un curs de instruire în – nu, nu în numerologie, ca la Inspectoratul Școlar din Galați, România – ci în „etnomatematică”. What?! Ce să fie, ia, un set de instrucțiuni bazat pe postulatul „Conceptul că matematica ar fi pur obiectivă este fără echivoc fals”. Aceste instrucțiuni sunt menite să ajute în lupta împotriva „supremației albe infiltrate în orele de matematică”. Programul „Matematica Echitabilă” îi învață pe profesori cum să strategească îmbunătățirea rezultatelor elevilor de culoare, hispanici și multilingvi. O, dar știm bine ce vrea să zică asta: profesori și elevi, pe la noi, nu demult, erau declarați ca având „origine sănătoasă” și erau împinși în față, în vreme ce burjuilor, moșierilor, chiaburilor, „esplotatorilor” și odraslelor lor li se dădea la cap, indiferent ce aveau în el. Cum arată acum „dușmanul de clasă”? Exact așa: „Susținerea ideii că există mereu răspunsuri corecte și greșite perpetuează obiectivitatea precum și teama față de un conflict deschis”. Profesorul care îi solicită elevului răspunsul corect sau îi cere să arate dacă și-a făcut temele nu poate fi decât un suprematist occidental, un imperialist și un rasist nenorocit. Cum să facă pentru a nu primi aceste calificative? Să presupunem că un elev de clasa a V-a, la întrebarea „Cu cât este egală suma unghiurilor unui triunghi?”, răspunde hotărât „Nu știu”. Potrivit instrucțiunilor, dascălul trebuie să studieze atent culoarea pielii acestuia și, în caz că nu e albă, să spună, cu însuflețire, așa: „Da, bun răspuns. Căci eu nu am precizat în întrebare dacă ne situăm într-o geometrie euclidiană, în care suma respectivă este 180 de grade. Putea fi o geometrie neeuclidiană hiperbolică, Gauss, Lobacevski sau Bolyai, în care suma e mai mică decât 180 de grade, sau eliptică, Riemann, în care e mai mare. Așa că, bravo!”, în vreme ce elevul se va holba buimac." EB.

 Regizorul Andrei Serban:

"
Pe plan personal, privind înapoi spre jumătatea de secol de viaţă trăită în ţara tuturor posibilităţilor, sunt recunoscător pentru cadourile de o generozitate inimaginabilă pe care acest pământ mi le-a oferit. Am lucrat în meseria mea cu cea mai mare libertate posibilă, am colaborat cu artişti americani de primă mână, atât în teatrul experimental cât şi pe Broadway sau la Metropolitan Opera, m-am bucurat de recunoaştere şi onoruri, am reuşit să creez un nou program la Columbia University, să instruiesc câteva generaţii de actori şi regizori în devenire (şi să învăţ eu însumi în acelaşi timp).

Sigur am avut noroc cu carul, dar numai în America se putea el împlini. Azi simt nevoia să completez: America aceea nu ştiu dacă mai există. Într-o bună zi am început să mă îndoiesc. Nu ştiu dacă "bună" e cuvântul potrivit...

Când intoleranţa reduce la tăcere orice părere care nu respectă punctul de vedere unic, libertatea de expresie (the first amendment) este trunchiată şi, deşi mă aflu la NY, parcă nu mai sunt sigur că nu am fost teleportat la Moscova sau Pekin, atât de puternic a pătruns în viaţa americană refrenul specific regimurilor totalitare: acel faimos "Dacă nu eşti cu noi, eşti împotriva noastră" - de care fugisem în tinereţe.

Sigur, tensiuni au fost tot timpul, spre exemplu eu am ajuns aici când la nivel naţional protestele legate de Vietnam erau în toi. Dar realitatea de acum e cu totul diferită, pentru că s-a intensificat în timp o babilonie de curente divergente în care nimeni nu e tolerant cu nimeni, în care fiecare grupare vrea să impună cu înverşunare propriul "adevăr", ceea ce automat produce reacţii şi mai violente în partea opusă. Dinspre stânga bate un vânt de radicalism dur, se formează brigăzi tinere care seamănă înspăimântător cu sovietele Revoluţiei bolşevice.

Corectitudinea politică americană, ajunsă omniprezentă în universităţi, a escaladat până la excese proprii statelor poliţieneşti (nu e de mirare că termenul a fost împrumutat din vocabularul marxist-leninist!). O idee bună, şi anume că trebuie reparate multe nedreptăţi, aplicată prost a degenerat în şi mai multe nedreptăţi, iar aspectul academic a fost alterat grav. Scopul principal al studentului aliniat doctrinei nu mai este să studieze, ci să protesteze. Şi în acest caz se practică "adevărul unic al liniei partidului", iar cei care au alte păreri sunt intimidaţi şi reduşi urgent la tăcere. Rezistenţa iniţial justificată faţă de rasism, sexism, homofobie, transfobie, xenofobie si alte fobii s-a transformat într-o vânătoare de vrăjitoare: oricine poate fi acuzat, indiferent dacă e sau nu vinovat. Ideea de diversitate a apărut iniţial in cercurile academice ca să creeze un echilibru, un pod de legătură, să lărgească experienţa studenţilor. Azi are efectul opus: în loc să unească, divizează!

Cancel Culture îi copiază fioros pe ideologii comunişti ai obsedantului deceniu. S-a ajuns la a cere ca Shakespeare să fie interzis, deoarece scrierile lui "sunt ostile studenţilor de culoare". La fel şi Beethoven! Geniile culturii universale au devenit brusc "învechite" şi, în plus, s-a descoperit că erau de sex masculin şi de culoare albă.

Până şi libertatea folosirii cuvintelor e îngrădită printr-un control de partid. O dictatură de neimaginat în lumea liberă cere să fie scoase din vocabular cuvinte ca "mamă", "tată", "frate", "soră", pentru a nu răni sensibilităţile celor care nu se recunosc în ele, şi se impune folosirea unor termeni neutri, cum ar fi părinte (în engleză parent e într-adevăr neutru, dar în română, de exemplu, pentru a evita "mama", oare poţi spune "părintele Maria"?!). Şi apoi cum rămâne cu cei care se recunosc în cuvintele interzise?! Metode exact ca în comunism, când, dacă la şcoala spuneam: "Domnule Profesor" eram pedepsit şi atenţionat că "Domnii sunt la puşcărie, aici suntem Tovarăşi!". Nu credeam că voi regăsi sinistrele idei staliniste după ani şi ani în lumea liberă! Dorinţa diabolică de a-i controla pe oameni trecând prin cenzurarea limbajului, ce trist şi sinistru!

Crezusem naiv că America poate deveni paradisul pe pământ.

Cei care acum se roagă pentru ea să nu se transforme în iad, au dreptate să fie înfricoşaţi. Cum va fi posibilă "unificarea" Americii visată de Biden în acest peisaj de teatru de război?
( din https://agenda.liternet.ro)
"

In Romania literara , Alexandru Calinescu , prof universitar, critic si eseist, cu stagii multe in Franta , are articolul textul “ Artele la control” https://romanialiterara.com/:

"

N

ew York 1993, Bienala de artă contemporană: toate operele expuse sunt însoțite de lungi texte explicative și au mesaje politico-societale clare, tratând chestiuni relative la gen, rasă, clasă, sărăcie, imperialism etc. Veneția 2017: Bienala își propune să condamne fără echivoc colonialismul, sclavagismul, tratamentul aplicat migranților, precum și modul în care exploatăm resursele planetei. Avignon 2015: directorul Festivalului, Olivier Py, anunță că această ediție va fi dedicată genului, comunității LGBT și în special transsexualilor. Londra 2018: Târgul de artă contemporană este consacrat feminismului (idem, Târgul de artă din același an de la Buenos Aires). Florența 2018: regizorul Leo Muscato pune în scenă opera Carmen și schimbă finalul, Carmen fiind aceea care îl ucide, împușcându-l, pe Don José (e o revanșă simbolică, spune regizorul, față de mileniile de patriarhat în care femeia a fost oprimată). Veneția, New York, Paris (1968 și în anii următori): argentinianul Nicolas Garcia Uriburu colorează în verde, grație unui pigment (în fapt, o substanță folosită de NASA), laguna, East River și Sena – mesajul ecologic este evident. Sunt doar câteva dintre evenimentele artistice recente pe care le amintește reputata profesoară de filozofie Carole Talon-Hugon într-o carte densă, excelând prin rigoarea argumentației, intitulată Arta sub control (L’art sous contrôle, PUF, 2019). E vorba, cum am văzut, de forme ale artei societale, o artă a conținuturilor cu mesaje puternice. Regăsim temele ideologice în vogă astăzi, puse în circulație mai ales de către universitățile americane....................................

Mai puțin cunoscute, alte manifestări ale cenzurii ne cufundă și mai adânc în absurd: o pânză reprezentând Cele douăsprezece munci ale lui Hercule, comandată special pentru sediul Parlamentului statului Washington, a fost refuzată la inițiativa unor doamne deputate, pe motiv că Hercule și-a omorât soția și copiii, iar pictura în cauză sugera un viol. O avocată britanică a cerut ca povestea Frumoasa din pădurea adormită să nu mai fie recomandată copiilor, deoarece sărutul final pe care îl dă prințul nu este liber consimțit, povestea propunând astfel modelul unui prădător sexual. Universitatea Columbia din New York a scos din programă Metamorfozele lui Ovidiu, întrucât textul conține prea multe violuri și răpiri. Să notăm și situațiile tot mai frecvente când cenzura privește „uzurparea de identitate” – spectacole de teatru în care personaje de culoare sunt jucate de actori albi. Și așa mai departe – exemplele sunt, vai !, puzderie.

"

Cristian Tudor Popescu, ziarist si scriitor. Cel mai coroziv si intransigent comentator politic de la noi ; din https://republica.ro/autopsia-agentului-shakespeare :

"

Căderea regimurilor marxist-staliniste în URSS și în Europa de Est la sfârșitul anilor `80 n-a fost prevăzută de niciun istoric sau politolog. A fost marea surpriză care a încheiat secolul XX. Iată însă că începutul secolului XXI ne oferă alte surprize, tot de natură marxistă, dar în sens invers.

Cine ar fi crezut că în America, de Nord, nu de Sud, vor fi adoptate ideologii neomarxiste de către intelectuali cu influență asupra educării noilor generații? Faptul că în Pink Hollywood filmele clasice, de la Pe aripile vântului, până la desenele animate Disney, sunt împănate cu avertismente privind „incorectitudinea politică” ce ar conține-o, reinterpretate, cenzurate, e jalnic până la grotesc, dar, la urma urmei, ține de comerț, unde fiecare vinde ce crede și cumpără cine vrea. Ce să mai spui însă când elevi lipsiți de apărare sunt bătuți în cap de așa-numiții profesori „woke”, cum că Shakespeare înseamnă „masculinitate toxică” și „supremație albă”? Să crezi că se confirmă traducerea inițialelor USA prin Uniunea Sovietică Ailaltă?

„Woke” înseamnă indivizi care s-au deșteptat, au devenit atenți și vigilenți. În proletcultism, expresia era „li s-a luat ceața de pe ochi” și acum văd limpede. Acești profesori veghetori, tineri, cei mai mulți, și agresivi, consideră că autorul lui Othello, Neguțătorul din Veneția sau Titus Andronicus este un agent al oprimării imperialiste și colonialiste a popoarelor – da, ați citit bine și nu e vorba de un manual de propagandă bolșevică din anii `50.

Ce-i de făcut cu imperialistul Shakespeare? Trebuie disecat, autopsiat în clasă, textele sale trebuie discutate și însoțite de îndrumări cu privire la egalitatea dintre negri și albi, evrei și neevrei, bărbați și femei, părinți și copii. Coriolan să nu mai poată fi citită fără o grilă marxistă, iar elevii să înțeleagă că în Romeo și Julieta e vorba despre masculinitate toxică...

Înainte de a lua un hap de cap, stați să mai vedeți ceva, care pe mine mă lasă prost. Literatura e atacabilă, discutabilă, categoriile de adevăr și fals sunt fluide, nu există niște reguli general acceptate privind opera literară – nu-i de mirare că poate fi schingiuită în fel și chip, după chipul vremurilor. Dar matematica? Păi, matematica înseamnă regulă, înseamnă demonstrație, exactitate, rigoare, adevăr și nonadevăr bine definite. Ei, iacătă că, în statul Oregon, din aceeași Americă, Departamentul de Educație îi îndeamnă oficial pe profesori să frecventeze un curs de instruire în – nu, nu în numerologie, ca la Inspectoratul Școlar din Galați, România – ci în „etnomatematică”. What?! Ce să fie, ia, un set de instrucțiuni bazat pe postulatul „Conceptul că matematica ar fi pur obiectivă este fără echivoc fals”. Aceste instrucțiuni sunt menite să ajute în lupta împotriva „supremației albe infiltrate în orele de matematică”. Programul „Matematica Echitabilă” îi învață pe profesori cum să strategească îmbunătățirea rezultatelor elevilor de culoare, hispanici și multilingvi.

O, dar știm bine ce vrea să zică asta: profesori și elevi, pe la noi, nu demult, erau declarați ca având „origine sănătoasă” și erau împinși în față, în vreme ce burjuilor, moșierilor, chiaburilor, „esplotatorilor” și odraslelor lor li se dădea la cap, indiferent ce aveau în el.

Cum arată acum „dușmanul de clasă”? Exact așa: „Susținerea ideii că există mereu răspunsuri corecte și greșite perpetuează obiectivitatea precum și teama față de un conflict deschis”. Profesorul care îi solicită elevului răspunsul corect sau îi cere să arate dacă și-a făcut temele nu poate fi decât un suprematist occidental, un imperialist și un rasist nenorocit.

Cum să facă pentru a nu primi aceste calificative?

Să presupunem că un elev de clasa a V-a, la întrebarea „Cu cât este egală suma unghiurilor unui triunghi?”, răspunde hotărât „Nu știu”. Potrivit instrucțiunilor, dascălul trebuie să studieze atent culoarea pielii acestuia și, în caz că nu e albă, să spună, cu însuflețire, așa: „Da, bun răspuns. Căci eu nu am precizat în întrebare dacă ne situăm într-o geometrie euclidiană, în care suma respectivă este 180 de grade. Putea fi o geometrie neeuclidiană hiperbolică, Gauss, Lobacevski sau Bolyai, în care suma e mai mică decât 180 de grade, sau eliptică, Riemann, în care e mai mare. Așa că, bravo!”, în vreme ce elevul se va holba buimac."

EB.