Mihail Sadoveanu - misterul morţii sale.
În Sâmbătă, 28 Februarie 2015 20:48:07, Jan Turcanu <jan.turcanu@gmail.com> a scris:
Subiect: Mihail Sadoveanu - misterul morţii sale.
Subiecte descoperite în „arhivele" cărţii despre Dimitrie Iov
Misteriosul deces al scriitorului mason Sadoveanu
un subiect „interzis" de aproape 50 de ani
Înainte ca, pe 5 noiembrie 2010, să fie marcată naşterea, cu 130 de
ani în urmă, a cunoscutului scriitor Mihail Sadoveanu, lumea literară
contemporană a comemorat extrem de discret, pe 19 octombrie, 49 de ani
de la decesul acestui controversat reprezentant al literaturii
interbelice.
Personaj cu o viaţă socială activă şi deloc liniştită, Sadoveanu a
avut parte, în paralel, de o viaţă secretă extrem de zbuciumată, mai
agitată chiar decât cea publică, despre care abia acum, graţie
cercetărilor, graţie întâmplării, ies la iveală adevăruri şi mistere
surprinzătoare.
Poate nu aş fi abordat niciodată subiectul sadovenian, colateral
preocupărilor şi preferinţelor mele literare, dacă în timpul
documentării la cartea dedicată scriitorului martir Dimitrie Iov nu
m-aş fi intersectat de câteva ori cu incitantul subiect al trădării şi
bizarei morţi a scriitorului din Paşcani. Subiectul mi-a trezit
interesul, în primul rând pentru că nu l-am găsit abordat în nici o
sursă oficială contemporană. Deci, care a fost cauza morţii lui Mihail
Sadoveanu? Banalul atac de cord, datorat vârstei, de care se vorbeşte
pe ici şi pe colo, înregistrat în Bucureştii anilor 1961? Greu de
crezut, după cum vom arăta mai jos!
Pentru a ajunge la moartea lui Sadoveanu, trebuie urmărită, dintr-un
alt punct de vedere, însă, viaţa sa, dar nu cea binecunoscută prin
activitatea literară notorie, de o prolificitate calitativă ieşită din
comun, şi nici cea marcată de prezenţa sa academică îndelungată
(scriitorul fiind primit în prestigioasa instituţie, ca membru
titular, în anul 1921, la numai 41 de ani, după ce fusese membru
corespondent din 1916).
Mai obscură decât controversata sa trădare, asociată pactului politic
semnat cu regimul comunist care, i-a adus, din 1948 şi până la moarte,
onoruri publice de mare vizibilitate, s-a dovedit existenţa, în
fundătura biografiei sale, a acelei dimensiune oculte, inaccesibilă
profanilor, închisă sub pecetea discreţiei şi a activităţii sale de
francmason.
Dacă despre participarea lui Mihail Sadoveanu la francmasoneria
interbelică românească s-a vorbit decenii întregi numai cu
aproximaţii, cu simplificări venite nu întotdeauna din surse
autorizate şi credibile, poate şi din cauza faptului că în toată
perioada comunistă francmasoneria a fost un subiect interzis, după
1990 lucrurile s-au schimbat, scriindu-se destul de mult pe acest
subiect.
Veritabil specialist în decriptarea simbolurilor şi scenariilor
francmasonice din opera sadoveniană, Radu Cernătescu a publicat mai
multe studii serioase pe această temă, îndeosebi în revista
„Luceafărul". Dar cum nu acest aspect, hermeneutic, era cel aşteptat
de cititori, ci acela mult mai senzaţional, legat de lămurirea
secvenţei biografice pro-masonice a lui Sadoveanu, a fost nevoie de
apariţia volumului „Mihail Sadoveanu francmason", semnat de Horia
Nestorescu-Bălceşti (apărut în 2007 sub patronajul Centrului Naţional
de Studii Francmasonice), pentru ca lucrurile să se lămurească
oarecum, înlocuind vechile aproximaţii, bănuieli şi simplificări.
Conform informaţiilor din materialul citat, Sadoveanu a fost iniţiat
de bunul său prieten Grigore Ghica, care l-a introdus, în ianuarie
1927, în loja „Dimitrie Cantemir", constituită la Iaşi, avându-i
alături, printre alţii, pe scriitorii Mihai Codreanu şi Păstorel
Teodoreanu. În anii 1928-1929 a devenit Mare Maestru al Marii Loji
Naţionale din România, străbătând într-un timp foarte scurt ierarhia
internă. Într-un singur an, din februarie până în mai 1929, a trecut
de la gradul 18 la gradul 33, cel maxim, devenind membru activ al
Supremului Consiliu de Grad 33 şi Ultim al Ritului Scoţian Antic şi
Acceptat din România.
Prezenţă pregnantă în viaţa masonică din România, Sadoveanu s-a
dedicat cu pasiune politicii de unificare a francmasoneriei din
România, în condiţiile în care Marea Lojă Naţională din România avea
în cealaltă lojă, Marele Orient al României, o concurentă de temut. În
acest proces complicat s-au cheltuit multe energii şi s-au născut
numeroase adversităţi, fiecare lojă având susţinătorii ei de peste
hotare. În pofida aprigelor lupte interne, Sadoveanu a avut timp de
trei ani (între 1934 şi 1937) satisfacţia de a conduce, ca Mare
Maestru Federal, Francmasoneria Română Unită, deţinând în continuare
şi demnitatea de Mare Maestru în Marea Lojă Naţională din România.
Deşi în februarie 1937, toate organizaţiile politice şi masonice au
fost suspendate de către guvern pentru a pregăti dictatura regală,
Mihail Sadoveanu a rămas, în anumite cercuri, la fel de detestat
pentru acţiunile lui de unificare sau federalizare a lojilor masonice,
ajungându-se, după cum se spune, la „arderea în efigie" a portretului
său de către conservatorii neobedinenţi Federaţiei.
Pe fondul acestor ciocniri, nu o dată violente între liderii
masoneriei româneşti, Mihail Sadoveanu, care în cartea „Baltagul"
scria, cu subînţeles, că „Tot în jurul nostru sunt semne", a început
să manifeste tot mai vădit, înclinaţii socialiste, considerate în
epocă „împotriva firii".
Siderată de semnalul sadovenian, presa de dreapta a declanşat o
ofensivă nemiloasă împotriva ziarelor de stânga, controlate de evrei
şi de francmasoni, în speţă asupra gazetelor „Dimineaţa" şi
„Adevărul", conduse chiar de Mihail Sadoveanu. Aproape pe tot
parcursul anului 1937, ziarul „Porunca Vremii", aparţinând Mişcării
Legionare, a prezentat, număr de număr, câte o caricatură, în care
Sadoveanu era înfăţişat ca un mason ce orientează România spre Rusia
comunistă, dar şi mesaje de genul: „Mihail Sadoveanu, fruntaş între
masoni, exemplu tipic de trădător al cauzei naţionale".
Concludent se dovedea şi articolul doctorului Ilie Rădulescu,
intitulat „Români şi românce, pedepsiţi trădarea lui Sadoveanu!", în
care se scria: „Nici un rând, scris de sabbasgoimul spurcatelor
canalii din Sărindar, nu trebuie să mai găsească adăpost în casa
voastră! Scoateţi din biblioteci toate operele sufletului de năpârcă
al lui Mihail Sadoveanu şi aruncaţi-le în flăcări, care trebuie să
ardă cea mai odioasă trădare ce s-a săvârşit vreodată Neamului
Românesc... N-am făcut caz de francmasoneria lui Sadoveanu, azi nu
numai mason, dar şi patron al veninului judeo-comunist din Sărindar"
. Aşa cum am amintit, toate aceste frământări au condus la dizolvarea
masoneriei de către regele Carol al II-lea şi la condamnarea acesteia
de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1937.
Subiectul condamnării a ridicat, decenii întregi, noi semne de
întrebare asupra sincerităţii acestui act, ba chiar a provocat
ilaritate în rândul fraţilor de aceeaşi orientare, atât regele cât şi
patriarhul fiind, de fapt, vechi simpatizanţi şi susţinători ai
masoneriei. Nu mai puţin interesant e faptul că, în plină epocă
comunistă, imediat după evenimentele de la 23 august 1944, masoneria a
ieşit din adormire. În decembrie 1945, după căderea lui Antonescu, a
fost deschis primul Convent al Marii Loji Naţionale din România, iar
la 11 martie 1945 a fost reconstruit Supremul Consiliu din România, a
cărui activitate nu a durat prea mult, noul regim comunist neagreând
masoneria.
După cum remarca Dragoş Pârcălabu, „lojile masonice n-au fost
desfiinţate, paradoxal, printr-o decizie politică sau în urma unei
acţiuni coercitive a securităţii, aşa cum s-a întâmplat în cazul
partidelor politice, ci pur şi simplu li s-a recomandat conducătorilor
masoneriei româneşti să se autodizolve în linişte", lucru realizat
după ceremonialul de intrare în adormire a Supremul Consiliu de 33 din
România, a Marii Loji Naţionale şi a Ordinului Masonic Român.
Comuniştii, deşi nu erau interesaţi de procese şi scandaluri
internaţionale, deciseseră suprimarea activităţii masonice, „iar cum
cei patru şefi masoni, Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, N.D. Cocea şi
Victor Eftimiu, trecuseră de partea comuniştilor, există posibilitatea
ca aceştia să-i fi convins pe şefii securităţii şi Partidului Comunist
Român, că se vor ocupa personal de stingerea masoneriei româneşti în
linişte".
Cert este că în iunie 1948, urmare a trădării venerabilului Mihail
Sadoveanu, care, odată reabilitat în faţa stăpânilor sovietici prin
cartea de reportaje „Lumina vine de la răsărit" şi romanul „Mitrea
Cocor", a pus la dispoziţia acestora întreaga structură şi organigramă
a reţelei masonice române, controversata societate a încetat să mai
existe.
Trădător cu diplomă, răsplătit pentru „serviciile" făcute bolşevicilor
cu funcţii onorante, care l-au propulsat în ierarhia comunistă până pe
locul 4 al aparatului de stat, Mihail Sadovenu – cel căruia
conducătorul statului, Gheorghe Gheorghiu Dej, i se adresa cu
„excelenţă" - nu avea cum să scape nepedepsit de cei pe care îi
vânduse cu atâta uşurinţă pe 30 de arginţi. Arginţi, vorba vine,
pentru că, se pare , „tovarăşul" fugise şi cu valuta şi leii fraţilor,
pe care îi avusese până atunci în păstrare, având şi funcţia de mare
casier.
Dar cum masoneria nu era CIA (sau cine ştie ce instituţie secretă care
antrenează ucigaşi plătiţi), pedeapsa avea să vină mult mai târziu,
abia în 1961, pe neaşteptate, când lucrurile păreau aşezate şi
priorităţile politice erau altele (se pregătea propulsarea în prim
plan a activistului comunist Nicolae Ceauşescu, viitor membru al
ultrasecretei loji masonice italiene Propaganda Due, celebra P2).
Într-un material semnat de prof. dr. Dan Brudascu şi publicat în
„Arhiva românească" editată de Asociaţia Română pentru Patrimoniu,
este citată nemulţumirea Veturiei Goga, văduva titanicului poet
Octavian Goga, la rândul său respectat mason. Ea a precizat că, prin
anii '30, în virtutea poziţiei sale de francmason, Sadoveanu i-a cerut
ministrului Goga fonduri pentru editarea unei publicaţii
cultural-literare, care ar fi trebuit să se numească „Comoara".
„Potrivit Veturiei Goga, Sadoveanu ar fi obţinut circa 27 de milioane
de lei din fonduri ale Ministerului de Interne, sumă pe care, în marea
ei majoritate, la încheierea mandatului, nemaiputând-o recupera sau
justifica, Goga a fost nevoit s-o achite din propriul buzunar.
Relatând această întâmplare, văduva poetului a susţinut că, personal,
a fost nevoită să renunţe la multe blănuri şi bijuterii ale ei pentru
ca soţul său să poată face rost de banii respectivi", menţionează
materialul citat.
Dezamăgiţi de comportamentul social şi uman al proaspătului tovarăş
Sadoveanu nu au fost numai publiciştii şi observatorii politici de
dreapta. Somitate indiscutabilă a literaturii contemporane, medicul şi
profesorul universitar C. D. Zeletin sublinia, în volumul „Gaură-n
cer" (1997), că după al Doilea Război Mondial, când, confruntată cu
„căpuşele roşii", întreaga naţiune aştepta „eroism de la spiritele
artistice de mare anvergură", bolşevismul însângerând deopotrivă
ţăranul român şi biserica strămoşească, „Sadoveanu cel Mare şi Mut" a
împrumutat „glasul apostolilor sovietizaţi", dezamăgind şi
declasificând marea masă a condeierilor români.
Se pare că soarta scriitorului a fost pecetluită la Paris, unde,
conform istoricilor contemporani, masoneria română şi-a continuat
activitatea chiar din 1948, printr-o reprezentanţă a Marii Loji
Naţionale Române care a funcţionat sub obedienţa Marii Loji din
Franţa. Nu lipsit de importanţă este şi faptul că în unul dintre
ateliere, România Unită, condus de evreul Jean Pangal, nu fusese
recunoscută niciodată autoritatea lui Mihail Sadoveanu. Se pare că,
după reorganizarea, în exil, a Supremul Consiliu de 33 din România şi
a Ordinului Masonic Român, a cărei conducere a fost preluată de evreul
Marcel Shapira, cel care îl va iniţia pe Nicolae Ceauşescu în amintită
lojă romană, s-a procedat, la fel ca în 1937, la „arderea între
coloane" a (numelui / portretului) scriitorului, eveniment echivalent
cu o sentinţă.
Ipoteza legăturii dintre masonerie şi moartea (violentă) a lui Mihail
Sadoveanu nu este nouă. Ea a fost avansată şi de gazetarul Ioan
Rotundu, care, la 13 iulie 2009, în materialul intitulat „Coşereanu,
Eminescu şi masoneria", scria, pe blogul său: „O altă enigmă care
stăruie să nu fie dezlegată este legată de moartea lui Mihail
Sadoveanu. Scriitorul a fost chiar Mare Maestru al Masoneriei Române.
Există însă suspiciunea că moartea sa s-ar trage de la masoni, pentru
că a predat regimului comunist listele cu cei aparţinând Ordinului".
Reluând, întâmplător, subiectul într-o discuţie purtată, în acest an,
cu o persoană care cunoaşte, foarte bine, se pare, aspectele
masoneriei române, am aflat cu surprindere că, neoficial, însuşi Horia
Nestorescu-Bălceşti, marele istoric şi cercetător al istoriei
acesteia, la rândul său mason din 1994, a confirmat această ipoteză.
Dacă este adevărat ceea ce nimeni nu a scris încă negru pe alb, se
pare că la 19 octombrie 1961, „excelenţa sa" Mihail Sadoveanu, a fost
găsit în comă în compartimentul unui tren care-l transporta spre Iaşi,
lovit în cap cu o piatră învelită într-o hârtie care purta însemne
masonice, la puţin timp după plecarea garniturii din gară. A decedat
aproape imediat, făcând inutil efortul marilor doctori bucureşteni,
semn cert că „gâdele" masonic trimis de la Paris îşi îndeplinise
misiunea.
Se pare că senzaţionala întâmplare (legendă francmasonică?) i-a fost
confirmată interlocutorului meu şi de regretatul lingvist şi jurnalist
român George Muntean, cercetător principal la Institutul de Istorie şi
Teorie Literară "G. Călinescu" al Academiei Române, cel care, în anul
1996, a candidat la preşedinţia României, iar după anul 2000 a fost,
până la moartea sa subită, din 2004, purtătorul de cuvânt al
Masoneriei Române (funcţie preluată imediat de alt regretat dispărut,
actorul Florian Pittiş).
Este foarte puţin probabil ca cei doi cercetători să fi susţinut,
independent, aceeaşi variantă a morţii lui Mihail Sadovenu, mai ales
că fiecare dintre ei utilizase informaţii diferite, dacă n-ar avea şi
ceva adevăr în conţinut. Prezent mai des la Paris, George Muntean a
folosit, se pare, sursele din arhiva Marelui Orient al Franţei, pe
când istoricul şi scriitorul Horia Nestorescu-Bălceşti s-a folosit de
informaţiile descoperite prin poziţia sa de director al Centrului
Naţional de Studii Francmasonice.
Membru marcant al masoneriei botoşănene, jurnalistul Ioan Rotundu
afirmă la rândul său că, deşi a auzit discuţii pe tema teribilului
sfârşit al scriitorului, rămâne sceptic în multe privinţe pentru că
„masoneria nu a recunoscut niciodată, indiferent sub ce regim şi formă
oficială a funcţionat, că a recurs la acte subversive extreme, cu atât
mai mult cu cât cele amintite sunt „semnate" atât de stângaci, părând
detaşate dintr-un roman poliţist de duzină".
Inventată sau reală, legenda morţii lui Sadoveanu mai are o variantă,
nu mai puţin „excitantă", la propriu, după cum vom vedea. Într-o
discuţie purtată în luna iunie 2010 despre Dimitrie Iov, condeierul
din Flămânzi al cărui stil scriitoricesc era comparat la debut cu cel
al lui Sadoveanu, amintitul prof. univ. dr. C.D. Zeletin a relatat o
întâmplare surprinzătoare atunci când a venit vorba despre moartea
ultimului.
El a afirmat, nici mai mult, nici mai puţin, că Mihail Sadoveanu şi-a
găsit sfârşitul – atenţie!!! – într-un compartiment de tren, din cauza
unei poţiuni afrodiziace pe care o îngurgitase voluntar. Se pare că
„excelenţa sa", în pofida faptului că tocmai devenise octogenar, avea
un apetit sexual considerabil, motiv pentru care, pentru a putea
răspunde în mod onorabil unor anumitor cereri, a solicitat un ajutor
discret unor tovarăşi dintr-o ţară socialistă prietenă.
„Aceştia, proveniţi probabil dintr-un stat cu cetăţeni (mai) galbeni
la culoare, au răspuns cu promptitudine cererii „tovarăşului
Sadoveanu" dar, după ce i-au oferit flaconul, au omis să-i specifice
în amănunt „principiul de funcţionare". Se pare că scriitorul a vrut
să testeze înainte de întâlnirea galantă pentru care se pregătea
efectul „viagrei" avant-la-lettre, dar luând o porţie prea mare, a
făcut un stop cardiac, care i-a fost fatal", ni s-a spus.
Cu toate că şi această ipoteză ridică destule semne de întrebare,
rămâne în picioare coincidenţa compartimentului de tren, numitorul
comun al ambelor variante vehiculate! Să fi fost cea de-a doua
versiune plăsmuită intenţionat, pentru a o acoperi pe cea reală? Sau
invers? Cu siguranţă că în istoria literaturii române mai sunt încă
multe mistere de descoperit. Precum cel al morţii lui Eminescu, în
care, din nou, a fost implicată, cel puţin la nivelul supoziţiilor,
masoneria, şi asupra căruia, deşi s-au scris pe subiect mii de pagini,
planează încă o mare enigmă.
Subiecte descoperite în „arhivele" cărţii despre Dimitrie Iov
Misteriosul deces al scriitorului mason Sadoveanu
un subiect „interzis" de aproape 50 de ani
Înainte ca, pe 5 noiembrie 2010, să fie marcată naşterea, cu 130 de
ani în urmă, a cunoscutului scriitor Mihail Sadoveanu, lumea literară
contemporană a comemorat extrem de discret, pe 19 octombrie, 49 de ani
de la decesul acestui controversat reprezentant al literaturii
interbelice.
Personaj cu o viaţă socială activă şi deloc liniştită, Sadoveanu a
avut parte, în paralel, de o viaţă secretă extrem de zbuciumată, mai
agitată chiar decât cea publică, despre care abia acum, graţie
cercetărilor, graţie întâmplării, ies la iveală adevăruri şi mistere
surprinzătoare.
Poate nu aş fi abordat niciodată subiectul sadovenian, colateral
preocupărilor şi preferinţelor mele literare, dacă în timpul
documentării la cartea dedicată scriitorului martir Dimitrie Iov nu
m-aş fi intersectat de câteva ori cu incitantul subiect al trădării şi
bizarei morţi a scriitorului din Paşcani. Subiectul mi-a trezit
interesul, în primul rând pentru că nu l-am găsit abordat în nici o
sursă oficială contemporană. Deci, care a fost cauza morţii lui Mihail
Sadoveanu? Banalul atac de cord, datorat vârstei, de care se vorbeşte
pe ici şi pe colo, înregistrat în Bucureştii anilor 1961? Greu de
crezut, după cum vom arăta mai jos!
Pentru a ajunge la moartea lui Sadoveanu, trebuie urmărită, dintr-un
alt punct de vedere, însă, viaţa sa, dar nu cea binecunoscută prin
activitatea literară notorie, de o prolificitate calitativă ieşită din
comun, şi nici cea marcată de prezenţa sa academică îndelungată
(scriitorul fiind primit în prestigioasa instituţie, ca membru
titular, în anul 1921, la numai 41 de ani, după ce fusese membru
corespondent din 1916).
Mai obscură decât controversata sa trădare, asociată pactului politic
semnat cu regimul comunist care, i-a adus, din 1948 şi până la moarte,
onoruri publice de mare vizibilitate, s-a dovedit existenţa, în
fundătura biografiei sale, a acelei dimensiune oculte, inaccesibilă
profanilor, închisă sub pecetea discreţiei şi a activităţii sale de
francmason.
Dacă despre participarea lui Mihail Sadoveanu la francmasoneria
interbelică românească s-a vorbit decenii întregi numai cu
aproximaţii, cu simplificări venite nu întotdeauna din surse
autorizate şi credibile, poate şi din cauza faptului că în toată
perioada comunistă francmasoneria a fost un subiect interzis, după
1990 lucrurile s-au schimbat, scriindu-se destul de mult pe acest
subiect.
Veritabil specialist în decriptarea simbolurilor şi scenariilor
francmasonice din opera sadoveniană, Radu Cernătescu a publicat mai
multe studii serioase pe această temă, îndeosebi în revista
„Luceafărul". Dar cum nu acest aspect, hermeneutic, era cel aşteptat
de cititori, ci acela mult mai senzaţional, legat de lămurirea
secvenţei biografice pro-masonice a lui Sadoveanu, a fost nevoie de
apariţia volumului „Mihail Sadoveanu francmason", semnat de Horia
Nestorescu-Bălceşti (apărut în 2007 sub patronajul Centrului Naţional
de Studii Francmasonice), pentru ca lucrurile să se lămurească
oarecum, înlocuind vechile aproximaţii, bănuieli şi simplificări.
Conform informaţiilor din materialul citat, Sadoveanu a fost iniţiat
de bunul său prieten Grigore Ghica, care l-a introdus, în ianuarie
1927, în loja „Dimitrie Cantemir", constituită la Iaşi, avându-i
alături, printre alţii, pe scriitorii Mihai Codreanu şi Păstorel
Teodoreanu. În anii 1928-1929 a devenit Mare Maestru al Marii Loji
Naţionale din România, străbătând într-un timp foarte scurt ierarhia
internă. Într-un singur an, din februarie până în mai 1929, a trecut
de la gradul 18 la gradul 33, cel maxim, devenind membru activ al
Supremului Consiliu de Grad 33 şi Ultim al Ritului Scoţian Antic şi
Acceptat din România.
Prezenţă pregnantă în viaţa masonică din România, Sadoveanu s-a
dedicat cu pasiune politicii de unificare a francmasoneriei din
România, în condiţiile în care Marea Lojă Naţională din România avea
în cealaltă lojă, Marele Orient al României, o concurentă de temut. În
acest proces complicat s-au cheltuit multe energii şi s-au născut
numeroase adversităţi, fiecare lojă având susţinătorii ei de peste
hotare. În pofida aprigelor lupte interne, Sadoveanu a avut timp de
trei ani (între 1934 şi 1937) satisfacţia de a conduce, ca Mare
Maestru Federal, Francmasoneria Română Unită, deţinând în continuare
şi demnitatea de Mare Maestru în Marea Lojă Naţională din România.
Deşi în februarie 1937, toate organizaţiile politice şi masonice au
fost suspendate de către guvern pentru a pregăti dictatura regală,
Mihail Sadoveanu a rămas, în anumite cercuri, la fel de detestat
pentru acţiunile lui de unificare sau federalizare a lojilor masonice,
ajungându-se, după cum se spune, la „arderea în efigie" a portretului
său de către conservatorii neobedinenţi Federaţiei.
Pe fondul acestor ciocniri, nu o dată violente între liderii
masoneriei româneşti, Mihail Sadoveanu, care în cartea „Baltagul"
scria, cu subînţeles, că „Tot în jurul nostru sunt semne", a început
să manifeste tot mai vădit, înclinaţii socialiste, considerate în
epocă „împotriva firii".
Siderată de semnalul sadovenian, presa de dreapta a declanşat o
ofensivă nemiloasă împotriva ziarelor de stânga, controlate de evrei
şi de francmasoni, în speţă asupra gazetelor „Dimineaţa" şi
„Adevărul", conduse chiar de Mihail Sadoveanu. Aproape pe tot
parcursul anului 1937, ziarul „Porunca Vremii", aparţinând Mişcării
Legionare, a prezentat, număr de număr, câte o caricatură, în care
Sadoveanu era înfăţişat ca un mason ce orientează România spre Rusia
comunistă, dar şi mesaje de genul: „Mihail Sadoveanu, fruntaş între
masoni, exemplu tipic de trădător al cauzei naţionale".
Concludent se dovedea şi articolul doctorului Ilie Rădulescu,
intitulat „Români şi românce, pedepsiţi trădarea lui Sadoveanu!", în
care se scria: „Nici un rând, scris de sabbasgoimul spurcatelor
canalii din Sărindar, nu trebuie să mai găsească adăpost în casa
voastră! Scoateţi din biblioteci toate operele sufletului de năpârcă
al lui Mihail Sadoveanu şi aruncaţi-le în flăcări, care trebuie să
ardă cea mai odioasă trădare ce s-a săvârşit vreodată Neamului
Românesc... N-am făcut caz de francmasoneria lui Sadoveanu, azi nu
numai mason, dar şi patron al veninului judeo-comunist din Sărindar"
. Aşa cum am amintit, toate aceste frământări au condus la dizolvarea
masoneriei de către regele Carol al II-lea şi la condamnarea acesteia
de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1937.
Subiectul condamnării a ridicat, decenii întregi, noi semne de
întrebare asupra sincerităţii acestui act, ba chiar a provocat
ilaritate în rândul fraţilor de aceeaşi orientare, atât regele cât şi
patriarhul fiind, de fapt, vechi simpatizanţi şi susţinători ai
masoneriei. Nu mai puţin interesant e faptul că, în plină epocă
comunistă, imediat după evenimentele de la 23 august 1944, masoneria a
ieşit din adormire. În decembrie 1945, după căderea lui Antonescu, a
fost deschis primul Convent al Marii Loji Naţionale din România, iar
la 11 martie 1945 a fost reconstruit Supremul Consiliu din România, a
cărui activitate nu a durat prea mult, noul regim comunist neagreând
masoneria.
După cum remarca Dragoş Pârcălabu, „lojile masonice n-au fost
desfiinţate, paradoxal, printr-o decizie politică sau în urma unei
acţiuni coercitive a securităţii, aşa cum s-a întâmplat în cazul
partidelor politice, ci pur şi simplu li s-a recomandat conducătorilor
masoneriei româneşti să se autodizolve în linişte", lucru realizat
după ceremonialul de intrare în adormire a Supremul Consiliu de 33 din
România, a Marii Loji Naţionale şi a Ordinului Masonic Român.
Comuniştii, deşi nu erau interesaţi de procese şi scandaluri
internaţionale, deciseseră suprimarea activităţii masonice, „iar cum
cei patru şefi masoni, Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, N.D. Cocea şi
Victor Eftimiu, trecuseră de partea comuniştilor, există posibilitatea
ca aceştia să-i fi convins pe şefii securităţii şi Partidului Comunist
Român, că se vor ocupa personal de stingerea masoneriei româneşti în
linişte".
Cert este că în iunie 1948, urmare a trădării venerabilului Mihail
Sadoveanu, care, odată reabilitat în faţa stăpânilor sovietici prin
cartea de reportaje „Lumina vine de la răsărit" şi romanul „Mitrea
Cocor", a pus la dispoziţia acestora întreaga structură şi organigramă
a reţelei masonice române, controversata societate a încetat să mai
existe.
Trădător cu diplomă, răsplătit pentru „serviciile" făcute bolşevicilor
cu funcţii onorante, care l-au propulsat în ierarhia comunistă până pe
locul 4 al aparatului de stat, Mihail Sadovenu – cel căruia
conducătorul statului, Gheorghe Gheorghiu Dej, i se adresa cu
„excelenţă" - nu avea cum să scape nepedepsit de cei pe care îi
vânduse cu atâta uşurinţă pe 30 de arginţi. Arginţi, vorba vine,
pentru că, se pare , „tovarăşul" fugise şi cu valuta şi leii fraţilor,
pe care îi avusese până atunci în păstrare, având şi funcţia de mare
casier.
Dar cum masoneria nu era CIA (sau cine ştie ce instituţie secretă care
antrenează ucigaşi plătiţi), pedeapsa avea să vină mult mai târziu,
abia în 1961, pe neaşteptate, când lucrurile păreau aşezate şi
priorităţile politice erau altele (se pregătea propulsarea în prim
plan a activistului comunist Nicolae Ceauşescu, viitor membru al
ultrasecretei loji masonice italiene Propaganda Due, celebra P2).
Într-un material semnat de prof. dr. Dan Brudascu şi publicat în
„Arhiva românească" editată de Asociaţia Română pentru Patrimoniu,
este citată nemulţumirea Veturiei Goga, văduva titanicului poet
Octavian Goga, la rândul său respectat mason. Ea a precizat că, prin
anii '30, în virtutea poziţiei sale de francmason, Sadoveanu i-a cerut
ministrului Goga fonduri pentru editarea unei publicaţii
cultural-literare, care ar fi trebuit să se numească „Comoara".
„Potrivit Veturiei Goga, Sadoveanu ar fi obţinut circa 27 de milioane
de lei din fonduri ale Ministerului de Interne, sumă pe care, în marea
ei majoritate, la încheierea mandatului, nemaiputând-o recupera sau
justifica, Goga a fost nevoit s-o achite din propriul buzunar.
Relatând această întâmplare, văduva poetului a susţinut că, personal,
a fost nevoită să renunţe la multe blănuri şi bijuterii ale ei pentru
ca soţul său să poată face rost de banii respectivi", menţionează
materialul citat.
Dezamăgiţi de comportamentul social şi uman al proaspătului tovarăş
Sadoveanu nu au fost numai publiciştii şi observatorii politici de
dreapta. Somitate indiscutabilă a literaturii contemporane, medicul şi
profesorul universitar C. D. Zeletin sublinia, în volumul „Gaură-n
cer" (1997), că după al Doilea Război Mondial, când, confruntată cu
„căpuşele roşii", întreaga naţiune aştepta „eroism de la spiritele
artistice de mare anvergură", bolşevismul însângerând deopotrivă
ţăranul român şi biserica strămoşească, „Sadoveanu cel Mare şi Mut" a
împrumutat „glasul apostolilor sovietizaţi", dezamăgind şi
declasificând marea masă a condeierilor români.
Se pare că soarta scriitorului a fost pecetluită la Paris, unde,
conform istoricilor contemporani, masoneria română şi-a continuat
activitatea chiar din 1948, printr-o reprezentanţă a Marii Loji
Naţionale Române care a funcţionat sub obedienţa Marii Loji din
Franţa. Nu lipsit de importanţă este şi faptul că în unul dintre
ateliere, România Unită, condus de evreul Jean Pangal, nu fusese
recunoscută niciodată autoritatea lui Mihail Sadoveanu. Se pare că,
după reorganizarea, în exil, a Supremul Consiliu de 33 din România şi
a Ordinului Masonic Român, a cărei conducere a fost preluată de evreul
Marcel Shapira, cel care îl va iniţia pe Nicolae Ceauşescu în amintită
lojă romană, s-a procedat, la fel ca în 1937, la „arderea între
coloane" a (numelui / portretului) scriitorului, eveniment echivalent
cu o sentinţă.
Ipoteza legăturii dintre masonerie şi moartea (violentă) a lui Mihail
Sadoveanu nu este nouă. Ea a fost avansată şi de gazetarul Ioan
Rotundu, care, la 13 iulie 2009, în materialul intitulat „Coşereanu,
Eminescu şi masoneria", scria, pe blogul său: „O altă enigmă care
stăruie să nu fie dezlegată este legată de moartea lui Mihail
Sadoveanu. Scriitorul a fost chiar Mare Maestru al Masoneriei Române.
Există însă suspiciunea că moartea sa s-ar trage de la masoni, pentru
că a predat regimului comunist listele cu cei aparţinând Ordinului".
Reluând, întâmplător, subiectul într-o discuţie purtată, în acest an,
cu o persoană care cunoaşte, foarte bine, se pare, aspectele
masoneriei române, am aflat cu surprindere că, neoficial, însuşi Horia
Nestorescu-Bălceşti, marele istoric şi cercetător al istoriei
acesteia, la rândul său mason din 1994, a confirmat această ipoteză.
Dacă este adevărat ceea ce nimeni nu a scris încă negru pe alb, se
pare că la 19 octombrie 1961, „excelenţa sa" Mihail Sadoveanu, a fost
găsit în comă în compartimentul unui tren care-l transporta spre Iaşi,
lovit în cap cu o piatră învelită într-o hârtie care purta însemne
masonice, la puţin timp după plecarea garniturii din gară. A decedat
aproape imediat, făcând inutil efortul marilor doctori bucureşteni,
semn cert că „gâdele" masonic trimis de la Paris îşi îndeplinise
misiunea.
Se pare că senzaţionala întâmplare (legendă francmasonică?) i-a fost
confirmată interlocutorului meu şi de regretatul lingvist şi jurnalist
român George Muntean, cercetător principal la Institutul de Istorie şi
Teorie Literară "G. Călinescu" al Academiei Române, cel care, în anul
1996, a candidat la preşedinţia României, iar după anul 2000 a fost,
până la moartea sa subită, din 2004, purtătorul de cuvânt al
Masoneriei Române (funcţie preluată imediat de alt regretat dispărut,
actorul Florian Pittiş).
Este foarte puţin probabil ca cei doi cercetători să fi susţinut,
independent, aceeaşi variantă a morţii lui Mihail Sadovenu, mai ales
că fiecare dintre ei utilizase informaţii diferite, dacă n-ar avea şi
ceva adevăr în conţinut. Prezent mai des la Paris, George Muntean a
folosit, se pare, sursele din arhiva Marelui Orient al Franţei, pe
când istoricul şi scriitorul Horia Nestorescu-Bălceşti s-a folosit de
informaţiile descoperite prin poziţia sa de director al Centrului
Naţional de Studii Francmasonice.
Membru marcant al masoneriei botoşănene, jurnalistul Ioan Rotundu
afirmă la rândul său că, deşi a auzit discuţii pe tema teribilului
sfârşit al scriitorului, rămâne sceptic în multe privinţe pentru că
„masoneria nu a recunoscut niciodată, indiferent sub ce regim şi formă
oficială a funcţionat, că a recurs la acte subversive extreme, cu atât
mai mult cu cât cele amintite sunt „semnate" atât de stângaci, părând
detaşate dintr-un roman poliţist de duzină".
Inventată sau reală, legenda morţii lui Sadoveanu mai are o variantă,
nu mai puţin „excitantă", la propriu, după cum vom vedea. Într-o
discuţie purtată în luna iunie 2010 despre Dimitrie Iov, condeierul
din Flămânzi al cărui stil scriitoricesc era comparat la debut cu cel
al lui Sadoveanu, amintitul prof. univ. dr. C.D. Zeletin a relatat o
întâmplare surprinzătoare atunci când a venit vorba despre moartea
ultimului.
El a afirmat, nici mai mult, nici mai puţin, că Mihail Sadoveanu şi-a
găsit sfârşitul – atenţie!!! – într-un compartiment de tren, din cauza
unei poţiuni afrodiziace pe care o îngurgitase voluntar. Se pare că
„excelenţa sa", în pofida faptului că tocmai devenise octogenar, avea
un apetit sexual considerabil, motiv pentru care, pentru a putea
răspunde în mod onorabil unor anumitor cereri, a solicitat un ajutor
discret unor tovarăşi dintr-o ţară socialistă prietenă.
„Aceştia, proveniţi probabil dintr-un stat cu cetăţeni (mai) galbeni
la culoare, au răspuns cu promptitudine cererii „tovarăşului
Sadoveanu" dar, după ce i-au oferit flaconul, au omis să-i specifice
în amănunt „principiul de funcţionare". Se pare că scriitorul a vrut
să testeze înainte de întâlnirea galantă pentru care se pregătea
efectul „viagrei" avant-la-lettre, dar luând o porţie prea mare, a
făcut un stop cardiac, care i-a fost fatal", ni s-a spus.
Cu toate că şi această ipoteză ridică destule semne de întrebare,
rămâne în picioare coincidenţa compartimentului de tren, numitorul
comun al ambelor variante vehiculate! Să fi fost cea de-a doua
versiune plăsmuită intenţionat, pentru a o acoperi pe cea reală? Sau
invers? Cu siguranţă că în istoria literaturii române mai sunt încă
multe mistere de descoperit. Precum cel al morţii lui Eminescu, în
care, din nou, a fost implicată, cel puţin la nivelul supoziţiilor,
masoneria, şi asupra căruia, deşi s-au scris pe subiect mii de pagini,
planează încă o mare enigmă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu