Vatra Dornei si povestea ei !

Vatra Dornei si povestea ei !

Extraordinar inceput pentru un oras datorita unui om extraordinar!

Ce pacat!  Astazi am vazut la ProTV o convorbire cu primarul.  Nu sunt drumuri si atata gunoi se arunca pe sosea incat turistii il ocolesc. 

Dar din nou extraordinar:  2 copii de vreo 10 ani, au initiat si au antrenat si altii sa curate marginea drumului.  Poate, poate, se va indrepta.

Oraşul din desagă

Povestea lui Vasile Deac, bucovineanul analfabet care l-a convins pe

împăratul Franz Joseph să construiască un oraş -

Un ţăran fără carte!

Cert e că a plecat singur.

Mic, călare pe un cal înalt. Aşa spun documentele.

Februarie, 1886. A trecut prin zăpezi munţii Dor­nelor, apoi Ardealul

şi Apusenii. Şi apoi toată Un­ga­ria şi mai departe... Cră­cănat în

şa, iţarii strânşi pe picior abia-i ajungeau până-n scări.

Îl vezi în poză: scun­dac, mustaţă vârtoasă, bundă de dihor, chimir lat.

Ţăran analfabet, se semna cu dege­tul. Dar figura-i e dârză, de­cisă

să treacă de orice obsta­col. Trei zile jumătate a făcut până la

Viena. Purta în de­sagă planurile unei localităţi pe care o visa să

fie de talia marilor staţiuni balneare ale Franţei, Germaniei sau

Ita­liei. Mici machete din lemn, cu fiecare clădire-castel în parte.

Studii detaliate, reali­zate vreme de peste 5 ani, de un grup de

aus­trieci, renumiţi în domeniul lor:

balneologul Loe­gel, arhitectul Brang, inginerul Ziffer, chimistul

Ludwig şi geologul Stür, directorul Institutului Imperial de Geologie,

adus cu greu de la Viena, spre a cerceta apele vindecătoare ale

Dornei. Savanţi iluştri, cărora ţăranul bucovinean le câş­tigase

încrederea cu entuziasmul lui. Îi convin­sese că odată ajuns în

audienţă la Împărat, îl va face să accepte proiectul cel îndrăzneţ.

Până ca acest Vasile Deac să fie primar, Vatra Dornei era un biet sat

uitat pe crestele unor munţi de la marginea împărăţiei. Prin el, a

devenit un oraş-staţiune celebru în toată Europa. Acest om a fost

singurul primar de sat (şi român pe dea­supra) care a luat vreodată

masa cu Împăratul Franz Joseph. La sfârşitul unei singure

conver­saţii, Deac l-a convins pe Împărat să investească în târgul lui

bucovinean, în ciuda

refuzurilor autorităţilor, speriate de anvergura proiectului. Toţi

i-au fost împotrivă, dar el nu s-a lăsat. În epocă, s-a vorbit că a

fost un miracol.

Un om. Un singur om a făcut toate astea.

Clădiri ca în Viena Portret in Sala oglinzilor de cristal

Coborâm în "Gara Castel", Vatra Dornei-Băi, exact în centrul

cunoscutei staţiuni montane.

Mulţi copii, vilegiaturişti, oameni veseli - amplu tablou în culori

vii pe zăpezi. Deşi e sfârşit de februarie, încă mai vezi schiori pe

cele trei pârtii. Din gară, sunt doar câţiva paşi până la marele Pod

peste Dorna, de pe care se sinucideau pariori faliţi la ruletă. Pe

celălalt mal, chiar pe faleza înaltă, e ruina ma­iestuosului Cazinou,

celebru în tot Imperiul. La inaugurarea lui au venit chiar împăratul

Franz Jo­seph, împreună cu fiul său, arhiducele Franz Fer­dinand.

Cazinoul e azi în paragină. Pardosit cândva cu marmură de Carra­ra, cu

imensele lui policandre din cristal de Mu­rano, coborând din tavane...

Sală de teatru, bi­blio­tecă imensă, spaţii de utilitate publică,

cofe­tărie şi restaurant elegant... În Europa, prin di­men­siunile şi

fastul său, rivaliza doar cu celebrul cazinou german de la

Baden-Baden. Pe la sfârşitul secolului, aici veneau cei mai înstăriţi

nobili din Viena, Praga, Berlin, Lvov sau Budapesta. Conţi, baroni,

prinţi... baluri fastu­oa­se ce ţineau până la ziuă... În spate, se

întinde Parcul imperial, cu marile izvoare minerale, ce încă îşi

păstrează frumuseţea. Şi veveriţele, do­mesticite parcă "genetic", de

sute de ani, care coboară din copacii bătrâni şi îţi mănâncă din

palmă. Adesea poţi să le atingi, să le mângâi. Lângă Ca­zinou, Hotelul

balnear Carol, cu cele patru turnuri pe colţuri. Refăcut, de cinci

stele. Pornind de-aici, de-o parte şi de alta a râului, sunt plasate

şi cele­lalte monumente austriece: Gara-Cas­tel, Palatul Comunal,

Palatul Na­ţional Român, Biblioteca, Biserica Catolică, Teatrul

Evreiesc, Policli­ni­ca Balneară, Farmacia Franz Joseph, Izvorul Ioan,

Izvorul Sentinela... Nu e exagerare: sunt, într-adevăr, palate!

Clădiri somptuoase, cu alură impe­rială, cum vezi în mijlocul Vienei.

Miracole în România, pentru secolul XIX! Şi toate se aflau atunci în

desaga acelui primar legendar. Toate înălţate de un ţăran care, prin

forţa persona­lităţii sale, a reuşit să adune mai multe "fonduri

europene" decât au făcut-o toţi primarii ce i-au urmat. Detalii despre

viaţa lui au fost descoperire abia acum câţiva ani, în ar­hivele

imperiale. Un destin incredibil.

"Apăi, Diac îi cel mai bun!"

Dornean, prin naştere, fiu al ciobanului Pen­telei Deac. Născut la 10

aprilie 1824. Copilă­ria şi-a dus-o mai mult prin munţi, doinind din

trişcă. De flăcăuan, îi plăcea să stea printre bă­trânii satului, să

le asculte sfaturile.

Revista "Deş­teptarea" din Cernăuţi îi consacră un amplu articol în

anul 1894. Aflăm că, foarte tânăr fiind, era luat de mai-marii

aşezării la întâlnirile cu mandatarul şi deputaţii austrieci, fiindcă

"băiatul era curajos şi avea mintea înţeleaptă". Fiindcă avea dârzenia

să iasă în faţă şi să ceară cu di­plomaţie drepturile comunei. În cele

din urmă a fost angajat cu săptămâna, la mandatarul regiu­nii,

supraveghiindu-i acestuia toate

rânduielile. "Nu s-a spurcat niciodată nici cu rachiul, nici cu

ţigara sau luleaua", cele două mari rele care strică averea, mintea şi

sănătatea omului. Când au fost alegeri comunale, toţi dornenii l-au

vrut primar, dar el a zis nu. A convins populaţia să aleagă un om mai

bătrân, el rămânând doar sfet­nic în comitetul sătesc. Asta, până în

anul 1875. Înainte de acele alegeri, comitetul nu găsise niciun om

potrivit pentru o asemenea funcţie. A fost trimis la Vatra Dornei, ca

să rezolve pro­ble­ma, prefectul provinciei Bucovina, care s-a

întâl­nit cu intelectualii ţinutului. Toţi i l-au propus pe Deac.

Întrebându-l, prefectul, pe cine socoteşte el că ar fi bun de primar,

ţăranul a răspuns cu sinceritate: "Dacă mă întrebaţi, eu socot că aş

fi cel mai bun". La auzul acestui răspuns, toţi cărturarii au strigat:

"Da, dacă Diac primeşte să fie primar, apoi el îi cel mai bun!"

Prefectul s-a înfuriat. Nu putea accepta ca în fruntea unei co­mune

bucovinene să fie un analfabet. N-a mai făcut alegeri în ziua aceea,

ci le-a amânat pentru două săptămâni. Dar şi atunci, tot Deac a fost

propus şi ales cu unanimitate. 27 de ani la rând, până ce s-a retras,

dornenii l-au vrut în fruntea lor doar pe el.

Într-un sejur de-o lună la Dorna, în anul 1888, ma­rele A.D. Xe­nopol

scria: "Acest primar nu ştie carte, însă prin inteli­genţa lui şi

spi­ritul lui practic, bate pe mulţi ştiutori de car­te. Toate

socote­lile comunei le ştie pe de rost, umblă în toate părţile ca să

vadă personal nevoile aşezării, nu deschide pun­ga comunei decât

pentru tre­buinţe stricte şi s-a jurat să nu facă, cât va fi el

primar, nicio da­torie. (...) Acest om fără carte pre­­ţu­ieşte

învăţă­tura. La un os­păţ dat de dân­sul pen­tru rea­le­ge­rea sa ca

pri­mar, el a ţi­nut o cu­vân­tare pe care ar putea-o invi­dia mulţi

oratori. El închină un pa­har spre propă­şirea învăţăturii, sfârşind

cu ur­mă­toarele me­mo­rabile cuvin­te: «În vremea mea, era veacul

întunericului, a­cu­ma e cel al lu­minii!»". Performanţele lui Vasile

Deac au ui­mit lumea. Încă din al doilea an de man­dat, a introdus

iluminatul pu­blic. A făcut drumurile. Podul nou peste Dorna. În 1878,

s-au deschis două farma­cii şi s-au început lucrările la Policlinică.

În acelaşi an, Deac l-a convins pe minis­trul Agri­cul­turii, contele

Julius Falken­hein, asu­pra necesităţii ridicării la Vatra Dornei a

unui stabiliment balnear mo­dern. Iar în 1880, a înaintat Ministerului

de Interne austriac lista cu semnăturile populaţiei, prin care se

solicita statutul de oraş.

O staţiune! Una de nivel interna­ţio­nal! Ăsta a fost visul acestui

ţăran analfa­bet, care şi-a luat de partea lui toţi sa­vanţii epocii.

Cercetători precum Brang, Loebel, Ziffer, Ludwig, Stür erau elita

Austriei în domeniu. I-a ţinut la Dorna ani la rând, finanţându-i să

studieze în amănunt apele minerale şi toate oportu­nităţile locului.

Apoi să plece în vizite de documentare în Franţa, Germania şi Italia,

spre a analiza cum sunt făcute alte staţiuni de prestigiu. Aceştia au

realizat ma­cheta întregului oraş. Primarul Deac a asigurat fondurile

ne­cesare pentru lucră­rile de investiţii, prin va­lo­rificarea

mate­rialului lemnos din pădurile comunale, plus dobân­zile din sumele

de­puse în bănci. Cu toate as­tea, Ministerul de In­terne s-a opus

ve­hement. I-au pus piedici lui Vasile Deac. L-au refuzat şi amânat.

Până la urmă, au apro­bat doar cons­trui­rea u­nei staţiuni bal­neare

modeste, de nivel lo­cal (re­gional). Dar pri­marul, sprijinit de

cerce­tările oa­meni­lor de ştiinţă austri­eci nu s-a mul­ţumit cu

atât. Întrucât toate insis­tenţele şi în­cer­cările de negociere

eşua­seră, nu mai era decât o singură soluţie: un drum la Îm­păra­tul.

La masă cu Franz Joseph

Astăzi se ştie cu precizie locul un­de a fost primit la Viena Vasile

Deac de către Îm­păratul Franz Jo­seph: în aripa dreaptă a Pa­latului

Hoffburg, la parter, unde se află azi Biblioteca Na­ţio­nală a

Austriei. Acolo a

descălecat bucovineanul, du­pă patru zile de drum, pornind di­rect

către gărzile imperiale. Şeful de Cabinet l-a luat deoparte şi i-a

ex­plicat protocolul: când intri, te aşezi în genunchi şi te adresezi

cu

"Fiţi bi­necuvântat, Ma­ies­tatea Voas­tră"... Pri­marul a păşit

răs­picat spre suve­ran şi, fără sfială, a ros­tit un "Bună ziua",

ferm şi a­ma­bil, tot­odată, în limba ger­mană, pe care ştia să o

vor­bească din fami­lie, ca orice

bu­co­vinean, dar să o scrie, niciun cu­vânt. Apoi a rămas în

picioare, "drept ca un brad", zic oa­menii, aş­teptând să fie poftit

înă­untru. Împăratul a admirat demnitatea asta a lui. L-a invitat

să-şi susţină pricina. Acolo, pe o masă tivită cu aur, a început

Vasile Deac să înşire "mini-machetele" şi planu­rile, pornind să

vor­bească dârz şi concis despre tot ce avea de gând să realizeze în

târgul lui îndepărtat. O lună de zile stătuse să memoreze aceste

proiecte realizate europeneşte de cei patru savanţi. Pe de rost le

ştia, filă cu filă. La orice în­trebare era pregătit să răspundă.

Această întâlnire din anul 1886 e descrisă în documentele imperia­le

de la Viena: Franz Joseph îl asculta cu admi­raţie pe primarul

analfabet, vădit impresionat de expunerea lui. La sfârşit, Vasile Deac

a zis nişte cuvinte care s-ar putea traduce astfel: "Mărite Împărate,

dacă Dumnezeu lucrează pentru noi şi ne dă apă vindecătoare, de ce

n-am fi vrednici să folosim binefacerea dumnezeiască pentru

în­să­nătoşirea celor mulţi şi suferinzi?...". Rezul­tatul a fost

incredibil de rapid: Împăratul a apro­bat pe loc proiectul. După

atâţia ani de împotri­viri, a fost nevoie de numai o oră de discuţie

faţă în faţă cu marele Kaiser austriac. A lăudat do­cumen­taţia,

considerând-o valoroasă, i-a lău­dat prima­rului talentul

administrativ. A semnat pentru alocarea unei sume impresionante de

bani, nece­sari ridicării staţiunii. Apoi l-a invitat pe Deac la masă,

alături de dânsul, un gest absolut unic în protocolul Curţii, care l-a

uimit şi pe şeful de Cabinet. După masă, a trimis ordonanţa să îi

aducă decoraţia "Crucea de argint cu coroană pen­tru merite", cea mai

înaltă distincţie impe­ria­lă în domeniul administraţiei. Împăratul a

pus-o el însuşi pe bunda ţă­ranului bucovinean, promi­ţân­du-i că va

să vină la Vatra Dornei în vara anului 1899, la inaugu­rarea

sta­ţiunii. L-a îmbrăţişat şi au bătut palma. Uluit de această

izbândă, Mi­tropolitul Bu­covinei, Silves­tru Mura­riu-Andrucovici,

plea­că şi el la Viena, în luna mai a anului 1886, spre a-i mulţumi

per­sonal Împăra­tu­lui, de pe po­ziţia unui rang mai înalt. Dar

demersul lui Vasile Deac a fost considerat cel mai spec­taculos succes

al unui primar din toate ţările stăpânite de Imperiu din afa­ra

graniţelor Austriei şi Un­gariei.

Ce-au hotărât s-a respec­tat întocmai: termenele de predare ale

clădirilor, în ziua fixată, "la cheie", cheltuirea banilor ţinută cu

stricteţe, până la ultimul florin. "Din nimic", se ridica zi de zi un

oraş fabulos, întocmai ca-n planurile din desagă. Au fost aduşi

meşteri veneţieni, s-au mobilizat forţe de muncă im­presionante. În

zece ani, toa­te clădirile staţiunii au fost înălţate. Cel dintâi

hotel, "Ca­rol", era mereu plin de oaspeţi străini, aşa că au în­ceput

să se ridice şi altele. Iar la final, Cazinoul! Clădirea-simbol a

oraşului, "Perla Im­periului Austriac în Buco­vina". Chioşc de pe

vremea Imperiului Aşa cum a promis, împăratul însuşi, cu fiul său, au

venit

să vadă "minunea", pe 10 iulie, 1899.

Cazinoul din Vatra Dor­nei (o splendoare arhitectonică) s-a păstrat

până acum 30 de ani, când a fost abandonat total.

Dis­trus, aşa cum nu fusese nici în timpul războiului, de ar­ma­ta

germană. Imediat după Re­vo­luţie, au început să se fure imen­sele

polican­dre de cristal, căzile de cupru, fie­care fă­râmă de marmură

de Carra­ra... Ză­brele de fier ruginit sau fâşii de pungi cenuşii,

azi, astupă zidurile des­căr­nate, dincolo de care se văd bălăriile

ce-au năpădit prin saloane. De câţiva ani, s-au obţinut consis­ten­te

fonduri euro­pene pentru restau­rarea lui, însă lu­crările se amână.

În faţa Palatului Comunal al primăriei, bustul vânjos al lui Deac are

încă zăpezi pe umeri. Muzee întregi, toată cultura şi etno­grafia

acestei părţi de Bucovină sunt adă­postite în această clădire

seculară. Intru şi eu. Văd fastuoasa "Sală a oglinzilor de cristal",

în care s-ar putea contempla şi azi regii Europei. Nicio primărie a

vreunui orăşel ro­mânesc nu s-ar pu­tea lăuda cu o ase­menea cameră de

consiliu. În mijloc, o imensă masă ovală de stejar, în jurul căreia

sunt jilţurile originale, purtând pe spe­tează vechea stemă a

Moldo­vei. Boltitele ferestre, cu stu­catură aurită pe margini, sunt

imense, şi lu­mina curge prin ele şuvoi. Candelabre de cristal

stră­lucesc din tavanul sculp­tat migălit. Un tablou cât zidul, al

primarului ţăran se află în holul aris­tocratic de la intrare. Iar

sus, la capătul scărilor ample, cu balustrade de marmură albă,

într-unul dintre ultimele birouri de la capătul unui coridor îngust,

sunt camera şi birouaşul de lemn, la care stă primarul de azi al

localităţii. Pe scaunul legendarului Vasile Deac.

Ceaţa istoriei

Epoca lui Vasile Deac s-a încheiat în anul 1902, când acesta a plecat

din primărie, fiind prea bătrân. Succesorul său, un anume George

Botezat, a devenit repede slugă a cercurilor aus­triece, care l-au

instigat să-l denigreze pe Deac. Vechea ranchiună, când primarul

analfabet tre­cuse peste capul autorităţilor locale bucovi­nene,

adre­sându-se Imperiului, pentru a transforma Vatra Dornei în staţiune

de nivel internaţional, nu pierise. Folosind presa vremii, acest

Botezat, care-i fusese secretar lui Vasile Deac, l-a defăi­mat public

pe acesta, acuzându-l că ar fi deturnat 100 de lei din fondul

primăriei, pentru termi­na­rea Cazinoului. Urmarea a fost dramatică.

Vasile Deac s-a sinucis.

Omul cel tare, care avusese putere să meargă până la împărat, ţăra­nul

anal­fabet care fusese în stare să ridice un oraş, n-a fost în stare

să se apere de acuzaţiile murdare ale celui mai apropiat om al său. Şi

n-au sărit nici alţii să-l apere. Bătrân şi singur, cu onoarea

sfă­râmată, jignit până în adân­cul fiinţei de acuzaţia de hoţie, a

preferat să-şi tragă un glonţ în tâmplă. Era o zi de vară, pe 12

august 1909. Eveni­mentele din acea zi au fost relatate ulterior de

familie. Bătrânul Deac n-a vorbit cu nimeni de dimineaţă. Părea

preocupat de ceva, absent. S-a îmbrăcat în straie curate, ţă­răneşti.

A dat de mân­care la vite. A închis graj­durile. Avea gospodărie

rodnică, pă­mânturi, co­pii, ne­poţi... L-au văzut mângâind calul pe

frun­te, de multe ori, şoptindu-i me­reu ceva la ure­che. Apoi s-a dus

în camera "de bună", unde a scris nişte socoteli prin care încerca

să-şi dovedească ne­vi­novăţia. Apoi şi-a scris testa­mentul:

"Vrednic de a purta pe­cetea mea să fie acel primar care va izbuti să

zidească cea­laltă jumătate din Palatul Co­munal... Până a­tunci,

această pecete să se odih­nească în pace. Amin." Iar la sfârşit, a

scos un pistol din­tr-un scrin şi şi-a tras un glonţ în tâmplă. Asta a

fost tot. N-a simţit do­rinţa să dea explicaţii. Să se

dezvino­vă­ţească în faţa cuiva. La înmor­mântarea lui a venit tot

oraşul. Deşi sinucigaş, a fost îngropat cu mare cinste, chiar la

intrarea în cimitir. Asociaţia Preoţilor "Vladimir" din Vatra Dornei,

a făcut aceas­tă excepţie, fiind­că Deac spri­jinise ridicarea multor

biserici. Toţi preoţii au semnat că-şi dau acordul să slujească şi

să-l în­groape acolo. Mormântul e şi azi la intrare. Cimitirul s-a

ex­tins în părţi, ca un alai, ca ari­pile unei păsări. Parcă anume ca

să-i lase lui locul de dina­inte, la stradă. În ziua aceea de vară,

tot oraşul a plâns. Zic ziarele că "s-au golit casele de oamenii care

ieşiseră în urma sicriului". Murise un ţăran. În urma lui au rămas

palate.

Virus-free. www.avast.com