Marta și fotografia ucigașă. O POVESTE ..... și ce poveste!

 

 

O POVESTE ..... și ce poveste!

 

 

 

 

Marta și fotografia ucigașă
Fabuloasa poveste a Martei Vasiliu, adolescenta care a trăit 10 ani în iadul siberian, doar fiindcă a apărut într-o fotografie

Cum de trăiesc?

„În fiecare zi, în fiecare clipă, mă miram: «Cum de mai trăiesc? De ce eu și ceilalți nu?…». Mureau toți în jurul meu. Dimineață, când plecam la mun­că, ieșeau cu noi prin poarta lagărului și căruțele cu morți. Mă uitam și mă întrebam: «Îmi vine și mie rândul?». Dar tot eu îmi răspundeam: «Nu, eu n-o să mor. Că am doar 16 ani, ei sunt bătrâni…». 95% din cei care-au fost acolo au murit. Am stat între ei 10 ani de zile. În lagărele de la capătul lumii, la țărmurile Ocea­nului Înghețat. Locul acela a fost Iadul pe pământ".

Marta Vasiliu are un zâmbet de fetiță. Stă-n mijlocul unei sufragerii largi, din mijlocul unui apartament cu­rat și pustiu, aflat la etajul zece al unui bloc de unde vede orașul Constanța, până departe în orizontul mării, orașul unde s-a născut acum 90 de ani. Îmbră­cată într-o rochie albastră, vorbește des­pre destin. Despre cum se poate schimba în orice secundă. Asta încă o uimește. Cum ar trebui să-ți trăiești viața, știind că-n următoarea secundă ai putea muri. „Mie, la 15 ani, mi s-a rupt craca de sub picioare. Brusc. Totul a pornit de la o fotografie. Mult timp m-am întrebat ce-ar fi fost dacă nu s-ar fi făcut acea fotografie, în amiaza aia însorită din vara anului 1941. Secunda aia… Îmi aduc aminte totul. Ce-ar fi fost dacă fotograful n-ar fi apăsat pe buton. Din acel moment, vreme de 50 de ani, viața mea a fost doar chin și frică".

Marta Vasiliu s-a născut în Constanța. Părinții se mutaseră aici din Bălți (Basarabia), deoarece tatăl era navigator. În 1935, el a murit într-un acci­dent pe mare. Marta îl ține minte. Avea 6 ani și stătea lângă sicriul lui. După cinci ani, mama s-a re­că­sătorit. Tatăl vitreg fusese însurat cu o nemțoaică și a avut cu ea trei copii: doi băieți și o fată. Divor­țase, fiindcă n-a vrut să plece cu ea în Germania, la începutul războiului. Au plecat copiii cu mama. În Germania, cei doi băieți s-au înrolat în armata lui Hitler și au plecat pe front. În drum spre Rusia, s-a întâmplat ca regimentul lor să se oprească trei-patru zile la Constanța. Evident, au vrut să își vadă tatăl și sora vitregă. Înainte să plece, au făcut toți cinci o fotografie.

Marta Vasilescu, femeia care a învins iadul        

Îmi descrie din memorie fotografia. Părinții, șe­zând pe două jilțuri ușor întoarse spre centrul ima­ginii. În spatele lor, băieții, în picioare, de-o parte și de alta. Iar în față, ținându-și mama de mână, ea, Marta Vasiliu. Micuță, îmbrăcată într-o rochie albă, cu dantelă. „Eu aveam 11 ani, ei 20. Erau frumoși, înalți. Foarte mândri de uniforma lor, că făceau parte dintr-o armată așa mare și puternică, precum cea germană. N-au fost supărați că tatăl lor s-a recăsătorit, ba chiar erau bucuroși pentru el. Mie mi-au adus bomboane, bunătăți. În ultima seară, m-au învățat în germană rugăciunea «Tatăl Nos­tru». Doar două zile i-am văzut, atât. Au plecat veseli, cu armata germană, convinși că vor câștiga războiul. După nici un an, tata a primit telegramă că au murit amândoi la Stalingrad. Țin minte că stătea pe un scaun, tăcut, și tot citea telegrama aia. Spre seară, i-a cedat inima. Acolo, pe scaun, cu foia cea albă în mână".

Au rămas singure, mamă și fiică. În iarna lui '43, au plecat în vacanță, la bunica din Basarabia. Marta a luat cu ea și albumul cu fotografii, ca să i-i arate bunicii pe chipeșii ei frați germani. Au pe­trecut acolo Crăciunul și Anul Nou. Înainte de Bo­bo­tează, bunica i-a propus mamei să nu se mai în­toarcă în România. „Țin minte cum îi zicea: «Ce rost mai are să rămâneți acolo singure, străine? E război, bărbații ți-au murit. Constanța-i oraș mare, port, poate să fie oricând bombardat. Aici vă e rostul, să fim împreună…». Până la urmă, mama a zis da. A spus că se duce la Constanța doar pentru câteva zile, să rezolve cu niște acte, apoi se întoar­ce. Am dus-o până la gară, la Bălți. Am iubit-o mult pe mama mea. Atunci a fost ul­ti­ma oară când am văzut-o".

Frontul s-a întors cu o rapiditate incre­dibilă. Ru­șii au ocupat Basarabia și granița s-a închis. Mama n-a mai putut să se întoar­că. Sovieticii au pornit din casă în casă, făcând per­cheziții sălbatice, arzând în mijlocul ogrăzilor orice cărticică în limba ro­mână. Din casa bunicii au luat mai multe docu­mente, puse într-o cutie. Printre ele, albumul cu poza celor doi frați germani. În nici trei zile, au chemat-o la primărie doar pe fetiță. „Acolo mă așteptau doi polițai rusnaci. Bunica mă strân­gea de mână, îi întreba mereu de ce vor să mă ia cu ei. Nu i-au răspuns. Țin minte cum se îndepărta mașina și, prin geamul din spate, o vedeam pe bu­nica îm­pietrită în praful din curtea aceea goală a primăriei. Nu plângea. Doar se uita la mine așa, cu gura întredeschisă. A fost ultima oară când am văzut-o. Ziua aia, n-o s-o uit niciodată: era exact 9 mai, 1945. Ziua când s-a terminat războiul. Chiar în acea zi au început să mă tortureze. Aveam 15 ani. De atunci, mi s-a terminat viața".

„Pui de năpârcă nazistă!"

 Un soț pentru eternitate 

Marta Vasiliu nu are boli. N-a avut niciodată. La 90 de ani, e foarte vânjoasă-n mișcări. Poate foto­gra­fiile n-o arată, dar pe mine m-a uluit. Când m-a așteptat jos, în stradă, crezusem c-am greșit persoa­na. Chiar n-o poți numi „o bătrână". Pielea chipului i-e bine întinsă, rozalie chiar. Dinți mici și încă buni, părul des, cu rădăcină puternică. Doar pe brațe și gambe poți vedea urmele torturilor de acum 75 de ani. Cicatricile acelea (mi le arată) încă săpate în carne sunt făcute de… bocanci. Tălpile unor băr­bați ce loveau din toate părțile o fetiță de 15 ani. „Pur­tam două cozi împletite pe atunci, fiindcă eram elevă. Imediat ce-am intrat în sediul Secu­rității, m-au apucat de cozi și m-au izbit cu fața de un zid: «Pui de năpârcă nazistă!…»".

Marta Vasiliu nu vrea să detalieze ororile. Nu fiindcă s-ar ține puternică. Nici din motiv că trau­mele-s prea dureroase și nu mai vrea să își amin­tească. Pentru ea contează doar adevărul. Înțelesul destinului. Încercând, cumva, să-i găsească sensul. „Ce-aș putea zice? M-au bătut cu bestialitate în fiecare zi, timp de jumătate de an, fără măcar să pricep de ce. Asta-i". I-au adus traducător și-au schingiuit-o să vorbească în limba germană, deși ea nu știa deloc limba. Doar „Das Vaterunser", acea mică rugăciune învățată de la frați. Nici rusește nu știa deloc. Ce voiau de la ea? Abia după vreo săptă­mână a înțeles: fotografia!… Aproape că uitase. „Rușii nu i-au iertat niciodată pe români, fiindcă le-au încălcat teritoriul alături de armatele lui Hit­ler… Niciodată, până azi", zice. Au ținut-o jumătate de an în arestul din Bălți, așteptând să împlinească 16 ani. Așa era la sovietici majoratul. Imediat ce-a făcut vârsta, au judecat-o în grabă, tot în limba rusă, de către Sovietul Suprem al URSS. Singura probă: acea poză, care a fost arătată cu strigăte de mânie, întregii instanțe. Translatorul român doar i-a comu­nicat sentința: 10 ani de muncă silnică. Și gata.

„În miez de noapte, ne-au trezit pe toți deținuții. Eram adunați la penitenciarul central din Chișinău. Începuse frigul de toamnă târzie. Deodată, un gar­dian a dat ordinul, țipând: «Scularea! Încolonarea! Hai, repede, repede!…». Ne-au împins pe toți spre poarta închisorii: «Repede, hai, mai repede!…». Fiecare am primit câte o boccea. Eram sute, mii de oameni. Ușile mari s-au deschis și am fost duși pe jos, în pas alergător, până la gara din Chișinău. Acolo am văzut trenul. 14 vagoane de vite. Peste 100 de oameni ne-au băgat în câte un vagon. Înainte de a urca, ni s-a porun­cit ca, până la destinație, să nu se audă nicio șoaptă. «Înțeles?!», a mai strigat o dată santinela, în rusește. Toată lumea amuțise. Nimeni, absolut nimeni, nu știa unde o să ne ducă…".

Drumul a durat aproape trei săptămâni. Prima oprire a fost într-un oraș, Iaroslav, unde au stat o zi și o noapte. Au crezut că îi vor elibera. Apoi a început să fie mai frig și trenul nu se mai oprea. Întreg vagonul avea o singură ferestruică, fără geam, doar cu gratii. „Ningea și zăpada-i acoperea pe oamenii ce dormeau sub fereastră. Înce­puseră să moară. Mă uitam prin pătrățelul cu gratii la stelele de pe cerul înghețat. Pierdusem șirul zilelor. Ce căutam eu acolo? Un copil. Singu­ră, între toți oamenii ăia flămânzi și murdari… Ce ar trebui să fac acum? Mi-am zis că trebuie să iu­besc oamenii. Dacă vreau să scap cu viață. Să nu mă cert niciodată de la un polonic de mâncare. Să mă gândesc că mâine poate mă vor elibera. Mâine, mereu mâine. Așa am gândit…".

La minus 50 de grade

 Trenurile morții

Într-un târziu, trenul s-a oprit. Ușile vagoanelor s-au deschis, pe rând. Oamenii se uitau uluiți: peste tot în jur, doar zăpezi fără sfârșit. Gardienii i-au încolonat pe singurul drum existent, abia schițat prin ghețuri, ce pornea spre un orizont cu păduri înce­țoșate. Se aflau în capătul Siberiei, sub ultimele piscuri de miazănoapte ale Uralilor. Locul de unde nimeni nu avea șanse să se întoarcă viu.

„Lagărul nostru era așa: 10 000 de oameni în­ghe­suiți în niște barăci lungi, din lemn, înconjurate cu garduri înalte de sârmă ghimpată. Nici nu era nevoie de garduri, că n-aveai unde să fugi. Pe mii de kilometri erau doar pustietăți polare. În fiecare zi, la 6 dimineață fix, plecam la locul de muncă. Cam o oră-două făceam până acolo, flancați de jandarmi cu câini. Prin viscol, ger de -40º. Am prins deseori și -50ºC, la frigul ăsta, simți că te sufoci, te ustură aerul pe care-l tragi în piept. Noi, femeile, mai întâi am construit o «cale ferată din lemne». Pe aceste șine trăgeam niște vagoneți imenși (tot din lemn), plini cu arbori tăiați din pă­durile siberiene. Copaci, uite-așa de groși (des­chide cât poate brațele) și înalți, pe care-i dărâmam cu joagărul, câte două femei. Când cădea un copac din ăla uriaș, producea un suflu ca și când ar fi căzut o bombă. Cine era prins de suflul ăla, nu se mai ridica de jos. Luam pe umeri buștenii de 6 metri lungime – două femei de-un capăt, două din celălalt – și îi căram prin zăpezi câțiva kilometri, până la vagoane. De acolo, șase femei împingeam aceste vagoane, până pe malul unui lac curgător, numit Peciora. Și-o luam iar de la cap. Totul con­tra-timp, că trebuia să faci norma. Altfel nu primeai mâncare toată ziua și asta însemna că ești mort. Masa venea la locul de muncă – un terci de arpacaș căruia-i ziceau «cașă», o coajă de pâine neagră. Eram slabi ca la Auschwitz, abia ne mai țineam pe picioare. Eu mereu făceam norma. Mi-am dat sea­ma de un secret al lor: dacă vrei să supraviețuiești, trebuie să muncești continuu. Dacă te odihneai doar cinci minute și te așezai jos, erai mort. Trebuia să fii mereu în mișcare, să nu ți se relaxeze gân­durile. Altfel, înghețai imediat, ca într-un somn plă­cut. Am văzut oameni care s-au dezbrăcat de haine și ni le-au dat cadou. Apoi se așezau goi pe zăpadă. Ca niște statui vinete. «Plec să mă odihnesc», zi­ceau. Nu era zi să nu moară oameni. La sfârșitul programului, trebuia să ne luăm morții în spate și să-i ducem înapoi în lagăr. Asta era important: să vină același număr înapoi. Vii sau morți, nu le păsa. Voiau doar să-i numere. Eu am cărat în spate sute de femei. Cu unele devenisem chiar prietene. Vă spun, toți cei pe care i-am cunoscut acolo, toți au murit. Toți! Nici n-apucam să-i cunosc bine. Nici nu am de cine să îmi amintesc…".

Condamnare la tăcere și teamă

După 10 ani, rușii au socotit că poate pleca. Dar nu i-au dat drumul din Siberia încă vreo trei luni. Marta le-a spus că nu e legal (învățase bine rusește), că ea și-a ispășit pedepsa. N-o băgau în seamă. Într-un final, au trimis-o cu domiciliu forțat tot în Rusia, într-un sătuc la 80 de km de Odessa. Acolo au mai ținut-o doi ani. Au băgat-o să muncească într-un colhoz, să locuiască la o „gazdă" ce dădea zilnic raportul despre ea la KGB…

Iar într-o dimineață, a fugit. A zis că merge la muncă, dar s-a dus direct la „rată", spre Moscova. Cu greu a obținut audiență la Ambasada României, după trei zile de așteptări pe străzi. În fața amba­sadorului, s-a străduit să nu plângă, motivând că e unicul copil al unei mame care de 12 ani nici nu știe dacă mai trăiește. Ambasadorul i-a spus să se întoarcă de unde a plecat. Să fie cuminte, să rămână în acel sătuc și să aștepte pașaportul, că ei „se vor ocupa". Și după patru luni, chiar a venit. Un securist o aștepta la pri­mă­rie, cu pașaportul în mână. „Mi s-au umezit ochii de la­crimi. Am întins mâna să îl iau, dar rusnacul l-a tras: «Nț, nț! Trebuie să mai aștepți și viza de ieșire din URSS!…». Am mai așteptat 6 luni. Munceam zi de zi la colhoz, nu mă mai gândeam la ni­­mic. Într-o di­mi­neață, m-au strigat de pe câmp: «Hai­de, bă, că ți-au ștampilat și pașa­portu' ăla al tău!…». Înainte să mi-l dea, mi-au întins o foaie de hârtie și un stilou. M-au pus să scriu, cuvânt cu cuvânt, ceea ce îmi dic­tea­ză ei. Țin minte și acum acea de­clarație: «Subsemnata Mar­ta Vasiliu, declar că, în clipa când voi trece fron­tiera Româ­niei, ni­ciodată, nicăieri, nici priete­ni­lor, nici rudelor celor mai apro­piate și nici în bio­gra­fiile ce vor urma, nu voi po­meni despre închisorile și la­gărele prin care am tre­cut…». După ce am sem­nat, un bărbat s-a apropiat de mine și m-a avertizat: «Ai grijă, sper că nu vrei să te întorci de unde ai plecat. Poate fi și mai rău. Noi stăpânim la voi tot ce miș­că. Și e păcat de tine, că ești încă tânără». Și mi-a dat pa­șa­por­tul: «Gata, ești liberă!». Am înțeles încă de-atunci că ceea ce iscălisem era ca un pact cu Dia­volul. Condam­na­rea la tea­mă și tăcere, până la sfârșitul vieții. Înainte de a pleca, am rugat o prietenă din sătucul ăla rusesc să trimită o scrisoare pe adresa unor vecini de-ai mamei. Eu n-aveam voie să scriu, așa cum îmi fu­sese interzis în toți anii de lagăr. I-am scris: «Ma­mă, vin acasă, în câteva zile. Probabil că n-ai să mă mai recunoști. Mă întorc în țară». Am plecat cu trenul Odessa-București-Constanța. În ace­lași com­partiment mai erau două persoane în vârstă, ro­mâni, soț și soție, care veneau tot de la Odessa. Cam 65-70 de ani aveau. Când am trecut granița, am ieșit pe culoar, mi-am lipit fața de geam și am început să plâng, că văd pământul țării. Doamna din compartiment a observat și a ieșit du­pă mine, crezând că-mi este rău. Mușcam din pumn și mă străduiam să nu mai plâng, dar nu mă puteam abține. Doamna tot insista, întreba cu ce poate să mă ajute. I-am spus că plâng fiindcă bunica mea rusoaică a murit deunăzi într-un spital din Odessa. Aceasta a fost prima minciună. De atunci am tot mințit, toată viața…".

Mormântul proaspăt al mamei

 Nunta părinților

Au așteptat-o la gară cei mai buni prieteni de familie. Cei cărora le trimisese scrisoarea. N-au recunoscut-o nici când s-au apropiat la doi pași de ei. Apoi au luat-o în brațe și au sărutat-o. „Dar mama unde e?", întreba mereu. Oamenii au dus-o acasă la ei. Abia a doua zi i-au spus adevărul: „Marta, trebuie să-ți spunem că mama ta a murit de atac de cord, când a primit scrisoarea ta. Ne pare rău. Emoția a fost prea mare, pentru ea". A citit și i s-a oprit inima. Marta a căzut în genunchi și a țipat. Tare. O dată, de două ori, de zeci de ori… „Pe moment, am crezut că îmi pierd mințile. Am simțit așa, ca o lovitură puternică în cap, și nu mai găseam niciun sens, să fac sau să spun ceva. Trei­sprezece ani supraviețuisem doar cu un singur gând: să o văd. Atât. Venisem de la capătul lumii doar să o mai văd…". A tre­ia zi, cei mai buni prie­teni de familie i-au spus: „Mar­ta, de mâine nu vei mai putea lo­cui la noi. Deja am riscat. A­vem o fiică de cres­cut, iartă-ne!". Ea i-a înțeles și nu i-a judecat. Era nor­mal să le fie frică. S-a trezit în mijlocul străzii. Nu mai avea absolut pe ni­meni. Mama sa trăi­se până atunci în chirie, aș­tep­tând-o. Așadar nici casă n-avea. Nici măcar vreun amic îndepărat. Și ori­cum nu putea ape­la la cineva, fără a-i face probleme. „Ca o ciumată, așa mă simțeam. Exclu­să total din lume. M-am dus vis-à-vis într-un părculeț, pe o bancă, gândin­du-mă ce aș putea face. Era soare, câ­țiva copii se zben­gu­iau înaintea mea. Mă uitam la ei și, deodată, parcă așa, m-am înve­se­lit cumva. Mi-am zis: «Ha, ha, după atâtea prin câte am trecut, oare chiar n-o să mă pot descurca tocmai aicea, în țara mea?…".

Găsirea iubirii

Marta s-a descurcat foarte greu. A trăit ani de zile într-un bordei, cât timp și-a terminat liceul. Apoi s-a înscris la o școală tehnică de contabilitate. L-a întâlnit pe medicul Nicolae Vasiliu, care s-a îndrăgostit de ea și a cerut-o de soție. „Și azi mă emo­ționez de cât de mult a putut să mă iubească acest om. Nu i-a păsat de gura lumii, de nimic. Nici de prieteni, nici de maică-sa, care-i zicea mereu: «Nicu, tu chiar nu vezi că fata asta nu are pe NI­MENI!? Tu ești medic, ai o «situație», cum să te înhăitezi așa cu una luată de pe stradă?…» A venit după mine, oriunde m-am dus. S-a mutat cu mine la București. M-a ajutat la fiecare pas. S-a însurat cu mine fără să-i pese de acordul părinților. Când a văzut că se împotrivesc, nici nu i-a mai chemat la nuntă. Aveam 46 de ani când m-am căsătorit. Târ­ziu, prea târziu pentru a mai avea copii. Înainte de cununie, am vrut să îi spun, totuși, povestea mea. Dar el mi-a pus mâna la gură și a zis: «Nu mă inte­re­sează nimic din trecutul tău. Eu te iubesc și îmi e de ajuns. Să nu mai vorbim despre asta ni­ciodată».

Bărbatul meu a murit în anul 2008, la vârsta de 84 de ani. Înainte de asta, ne mutasem înapoi, la Constanța, ca să fim amândoi aproape de mormin­tele părinților noștri. Eu ascunsesem în casă un do­sar în care era trecută toată tragedia mea – aici, în spatele bibliotecii. Nu-l descoperise nimeni timp de peste 30 de ani. Într-o zi, când m-am întors acasă de la cumpărături, l-am găsit pe soțul meu cu do­sarul în mână. Îl găsise din întâmplare, făcând curățenie. Stătea în picioare, aici, în mijlocul sufra­geriei, și citea. Nu îi venea să creadă. Când m-a observat, în ochi i-a apărut o duioșie cum nu mai văzusem în viața mea. El nu plângea de obicei, nu era un sentimental. Nu știam ce-o să facă, cum o să reacționeze. «Asta ai vrut să îmi spui atunci și eu nu te-am lăsat?», m-a întrebat. Până să primească răspunsul, m-a luat în brațe și m-a strâns cu atâta tandrețe, că nu se poate uita: «Doamne, Marta!…», a zis, hohotind. «Săraca de tine, Marta. Doamne, săraca de tine…». Și parcă mi se făcea și mie milă. De mine, de el, de toată viața mea. Dar de atunci m-am simțit liberă. Am început să vorbesc…".

Secretul supraviețuirii

 Muncă de exterminare

Marta nu mai iese din casă. Doar uneori, când e vremea plăcută, merge împreună cu o prietenă, fosta colegă a soțului ei, la un restaurant de pe fa­leză, aproape de Cazinou. Stau amândouă la o masă și privesc marea. Mereu se gândește la tatăl ei, navigatorul. La chipul lui, pe care și-l amintește de dinainte de a avea 6 ani. E convinsă că puterea de a rezista a moștenit-o de la acest părinte. Nu de la mamă. „De unde știu? Mi-l amintesc. Cum l-au adus pe o targă de la malul mării, cum și-a dat su­fletul pe patul din casă. Eram lângă el. Și simțeam cum voia să trăiască. Se agăța de fiecare fărâmă de viață, să mai stea cu noi. Mai țin minte și cum mergeam cu mama să îl așteptăm în port, când se întorcea de pe mare. Cum mă lua în brațe când mă vedea. Simțeam dragostea din el. Nu știu cum. Dar vă spun: nu există forță mai mare în om, decât atunci când e departe și vrea să se întoarcă la cei dragi. Atunci, nimica nu-ți stă în cale. Cine n-a simțit dorul ăsta, cam degeaba a trăit".

 

 

Sender notified by Mailtrack 06.12.19, 23:11:51