POVESTEA SFANTULUI NICOLAE

Trăiau odată, demult, într-o familie foarte săracă, trei fete împreună cu tatăl lor. Mama lor murise cu ani în urmă, bolnavă fiind, iar tatăl lucra din zori pînă seara ca să aibă mân

care și lemne de foc pentru fetele sale.

Cu toate că muncea din greu, adesea se întimpla să vină acasă cu mâna goală.

Într-o seară geroasă de iarnă, tatăl se întoarse obosit și necăjit, aducând doar citeva vreascuri pentru foc și patru cartofi pentru masă. Intrând în casă, le găsi pe cele trei fete zgribulite de frig, stând în jurul sobei reci.

Fetele, cum îl văzură pe bătrânul lor tată, săriră în ajutorul lui, luară vreascurile și puseră de făcură focul în sobă. Tatăl scoase cu bucurie din buzunarul hainei cei patru cartofi și zise fetelor:

- E o cină pe cinste, nu-i așa?

Fetele se apucară să coacă cartofii în foc. Când masa fu gata, bătrânul tată le zise:

- Știți ce? Cartoful meu… aș vrea să-l duci tu, fata mea cea mare, babei din vale. Și să iei și cîteva vreascuri să-i duci. E mare vijelie afară și e bolnavă, săraca… cred că nici n-a ieșit azi din casă.

Fata cea mare se duse lângă ușă și încălță cizmele. Era singura pereche de cizme din casă, cu care mergeau cu rândul, atât de săracă era acea familie! Și fata se încălță, puse pe ea o haină veche și găurită, luă cartoful și niște vreascuri și ieși din casă.

Așa era în fiecare seara în casa lor săraca. Uneori, tatăl mai găsea de lucru în satele vecine, la tăiat de lemne sau la descărcat căruțe și mai aducea cîte ceva de mâncare. Întotdeauna însă, în sărăcia lor, se gândeau și la alții care erau mai săraci decât ei.

Fata cea mare porni prin crivățul nopții spre bătrâna bolnavă, ca să-i ducă de mâncare și lemne de foc. Mergea grăbită la vale, fără să se uite în jur. Cineva însă, din întuneric, o urmărea cu privirea. Alături de acesta era un măgăruș încărcat cu desăgi pline.

Fata se întoarse repede de la bătrână, cu gândul la căldurica sobei și la cartoful copt care o aștepta. Intra în casă, își scoase cizmele din picioare și le așeză cu grijă lîngă sobă, să se usuce. Că doar erau singurele lor încălțări. Apoi mâncă din cartoful copt și se așeză ghemuită în pat, sub pătura roasa de vreme, lângă surorile ei mai mici. Se culcară. Tatăl se uita la ele îngândurat, oftă, spuse o rugăciune și ațipi și el.

Afară, cel care o urmărise pe fată ajunse în fața casei lor. Bătrânul, căci un bătrân era acela, legă măgărușul de poarta casei, ca să nu fugă, după care scoase din desagă trei săculeți. Apoi se apropie de fereastra casei, care se deschise singură, ca prin minune. Bătrânul lăsă să cadă înăuntru cei trei săculeți plini cu galbeni. Din cel de-al treilea săculeț, un ban de aur se rostogoli până în cizma pusă la uscat, lângă sobă.

Fetele tresăriră în somn, dar nu se treziră.

Tatăl însă deschise ochii și îl văzu pe bătrân. Îl recunoscu și abia reuși să îngaime: “Eu te cunosc pe dumneata!... Am auzit atâtea despre dumneata!... Ești Sfântul Nicolae!... El trebuie să fii! Ai fost episcop, binecuvântat de Dumnezeu pentru mărinimie și dărnicie!

Mulțumesc… mulțumesc pentru tot ce ne-ai daruit! Cum pot oare să te răsplătesc?… Nu-ți pot oferi decât viața mea… pentru că eu sunt un om iar tu ești un sfânt!”

Sfântul Nicolae atunci îi răspunse: “Daruiește și tu la rândul tău și vei fi răsplătit!”

Tatăl fetelor rămase înmărmurit, uitându-se după bătrânul care se îndepărta, călare pe măgăruș. Mergea liniștit spre locul în care trăiesc Sfinții…

Și coboară de acolo, de Sus, pe pământ, în fiecare an, într-o noapte, între 5 si 6 decembrie, și face daruri… Și copiii știu asta și își pregătesc cizmulițele de cu seară pentru a primi darurile Moșului.

Iți mulțumim, Sfinte Nicolae!

Sfântul Ierarh Nicolae nu este un personaj mitologic. El a fost arhiepiscop al Mirei, o localitate din Asia Mică, a trait în secolul IV, într-o vreme tulburată pentru Biserică.

Ieșită de sub prigoană, Biserica Creștină s-a extins cu mare repeziciune, dar din păcate acest lucru a avut si urmări negative. Învățăturile ortodoxe au primit uneori adăugiri și interpretări greșite, date chiar de unii creștini zeloși, cum a fost Arie, fapt care a generat o aprigă ruptură între credincioși și teologi.

Văzând atâta tulburare între supușii săi, împăratul Constantin cel Mare a poruncit ca învățații și marii trăitori creștini să se adune în așa-numitele sinoade, în care să lămurească adevărata învățătură dumnezeiască, așa cum a fost ea lăsată de Mântuitor, nu răstălmăcită de oameni. La primul sinod, cel de la Niceea, din anul 325, învățătura greșită a episcopului Arie a fost combătută cu mult zel de către Sfinții Părinți de atunci, între care s-a numărat și Arhiepiscopul Nicolae. Atât de puternic a argumentat Nicolae și atât de încăpățânat a fost Arie, încât, îngrijorat de sfâșierea care se putea face în Biserică, viitorul Sfânt i-a dat ereticului o palmă zdravănă, în plin sinod. Năucitul Arie n-a inteles însă nimic, iar Biserica a fost nevoită să se lepede de el și de învățătura lui, condamnată prin hotărâre sinodală.

De la palma Sfântului Nicolae a rămas obiceiul ca, în seară de 5 decembrie (ajunul praznicului), celor neascultători să li se dea o nuielușă în semn de avertisment.

Dar v-ați întrebat vreodată de ce în colindele românești se cântă, în plină iarnă, despre florile dalbe, flori de măr, sau despre măruț, mărgăritar? Ce măr ar putea face în decembrie flori dalbe? De ce tocmai măr, de ce tocmai flori? Pentru că bătrânii noștri știau de la bătrânii lor că acea nuielușa a Sfântului Nicolae trebuie să fie una de măr, iar dacă aceasta, pusă în apă, va înflori până la Nașterea Domnului, înseamnă că Sfântul a mijlocit pentru iertarea celui căruia i-a inflorit crenguța. Încercați, dar, și vedeți și voi ce vrednicie ați avut în fața oamenilor și a lui Dumnezeu, măsurata de marele ierarh Nicolae!

Fie ca noi înșine să ne îndreptăm într-atat încât Sfântul Mare Ierarh Nicolae să găsească de cuviință să ne mângâie mai mult și să ne mustre mai puțin.

 

 

Mosul e cam ocupat anul acesta, dar m-a rugat pe mine sa-ti spun ca nu te-a uitat... si iti trimite un gand bun, o poveste, o imbratisare... si un pps cu "Mos Nicolae"...

 

 

           

 

Hartia aurita

 

 

“Povestea spune ca a fost odata un om, care si-a pedepsit fetita in varsta de 5 ani, pentru ca a risipit o hartie aurie de impachetat,foarte scumpa. 

Omul statea rau cu banii si a devenit si mai suparat cand a vazut ca fetita a folosit hartia respectiva ca sa decoreze o cutie si sa o puna sub bradul de Craciun. Cu toate acestea, fetita a adus tatalui ei cadoul in dimineata urmatoare spunandu-i:
“- Acesta este pentru tine, taticule”.

 

 

Tatal a fost rusinat de reactia lui furioasa de cu o zi in urma, dar supararea lui se arata din nou cand vazu ca, de fapt, cutia era goala. El i-a spus pe un ton raspicat:

“- Nu stiai, domnisoara, ca atunci cand dai un cadou cuiva, trebuie sa pui ceva in el?”

Fetita s-a uitat in sus spre tatal sau, cu lacrimi in ochi, si a zis:

 

 

“- Taticule, cutia nu este goala.

Am suflat in ea atatea saruturi pana cand s-a umplut.”

Tatal a ramas uimit si asezandu-se in genunchi si-a imbratisat fetita rugand-o sa-l ierte pentru supararea lui fara rost. 

 

Tatal ei a tinut acea cutie aurie langa patul sau tot restul vietii si de cate ori se simtea descurajat, sau avea de infruntat situatii dificile, deschidea cutia si lua un sarut imaginar care-i dadea putere.

Morala:
Fiecare dintre noi primim o cutie aurie cu dragoste neconditionata si saruturi de la copiii nostri, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea altceva mai pretios decat asta!

 

Uneori construim ziduri de jur-imprejurul inimilor noastre, folosind pentru aceasta pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunelor, tacerilor, problemelor nerezolvate, supararilor.

 

Datoria noastra cea mai de seama este aceea de a impiedica formarea unor astfel de ziduri in jurul inimilor noastre.

(http://www.traiestezambind.ro/hartia-aurita/)