Revolutie in muzeu

• 

  Revolutia in muzeu

  Dragilor ,

  Cititi cu rabdare pana la capat ... Nu are cum sa nu va impresioneze ... Si

  apoi sa va puneti aceleasi intrebari : ce s-a intamplat in dec. 1989 ??? De ce nu

  este gasit nici un responsabil pentru cele intamplate dupa 22 dec. 1989 ??? In ce

  tara traim ???

  Iuliana

  Parca este o minune ca am primit aceasta MARTURIE tocmai cand am intrat

  in saptamana Patimilor..... Multumesc !

  P.S-Nici hitleristii nu au incercat sa distruga Louvrou si nici bolsevicii

  Ermitajul....Asta demonstreaza "educatia" de barbari implementata oamenilor "noi" in

  Romania si care continua si astazi. Este sufficient sa ne amintim arderea (?!?) tablourilor

  furate din Olanda, pt. a se distruge probele ....

  Revoluţia în muzeu

  TABLOURILE ÎMPUŞCATE Ştefan Luchian - Safta florăreasa împuşcată în

  inimă- "Misterele" revoluţiei din decembrie 1989 sunt departe de a se fi dezlegat.

  Dar în vreme ce unele sunt investigate continuu, altele rămân îngropate în uitare, de

  parcă nici n-ar fi existat. Printre ele se află şi dezastrul de la Muzeul de Artă al

  României, cînd s-au tras rafale de gloanţe, în tablouri de valoare inestimabilă,

  aparţinând tezaurului naţional. O recapitulare târzie, a unui măcel cultural -

  Luchian pus la zid

  22 decembrie 1989. După lăsarea întunericului, din raţiuni diabolice şi încă

  necunoscute, câţiva militari din regimentul de tancuri aflat pe poziţii în Piaţa Palatului

  din Bucureşti primesc ordin să tragă în clădirea Bibliotecii Centrale Universitare.

  În câteva minute, monumentul istoric este incendiat (unii spun cu napalm),

  totul prefăcându-se în scrum. Au fost arse complet peste 500.000 de cărţi rare şi ma-

  nuscrise unicat ale unor scriitori precum Eminescu,Caragiale, Coşbuc.

  Puţin mai târziu, pe partea cealaltă a pieţei, Palatul Regal e şi el în flăcări.

  Dincolo de zidurile lui, se află Muzeul Naţional de Artă al României, adăpostind comori

  inestimabile ale patrimoniului naţional şi universal - Luchian, Andreescu, dar şi

  Rembrandt, El Greco, van Dyck, Luca Giordano.

  Dar infernul începe abia după miezul nopţii. Peste zidurile şi ferestrele palatu-

  lui se năpustesc obuze de tun şi rafale sinistre de mitralieră. Toate par să ţintească două

  locuri: atelierul de restaurare al muzeului şi Galeria de Artă Europeană, unde se află

  "tezaurul", cele mai valoroase achiziţii ale muzeului.

  Din interior se aud ţipete disperate: "Nu mai trageţi! Nu ne omorâţi! Nu trageţi

  în muzeu! Noi suntem aici ca să-l apărăm!"

  Dar strigătele stârnesc şi mai tare furia gloanţelor. Vuietul lor a amuţit de

  spaimă tot centrul oraşului. Abia dimineaţă coşmarul se încheie, lăsând în urma lui un
• 

  decor macabru. Clădiri în ruină, un fum negru şi năclăit aşternut peste piaţă, zidurile

  palatului dărâmate sau ciuruite de sute de gloanţe, ferestrele ţăndări şi o linişte

  înspăimântătoare şi grea.

  În Muzeul de Artă, totul arată ca după bombardament. Cei câţiva angajaţi

  rămaşi peste noapte acolo ies îngroziţi din ascunzători. Atelierul de restaurare e numai

  scrum. În Galeria de Artă Europeană, peste 200 de tablouri au fost împuşcate.

  Unele atinse mai uşor, altele străpunse de gloanţe, iar câteva distruse complet.

  Priveliştea dezolantă e animată de o femeie care încearcă să desprindă de pe perete o

  uriaşă tapiserie italiană, o "verdură" minunată, veche de 400 de ani. Abia o atinge, şi

  toată ţesătura se năruie într-o pulbere neagră, la picioarele ei. Carbonizată de focul

  din noaptea trecută, rămăsese doar o pânză de cenuşă lipită de zid, o umbră fantomatică

  a splendorii ce fusese timp de patru secole. Femeia se uită de jur împrejur şi începe să

  plângă ca un copil speriat. Dar coşmarul abia începe.

  Comorile salvate

  Dorana Coşoveanu, omul care a salvat Muzeul de Artă A trecut un sfert de

  veac de atunci. În 2006, după 16 ani, clădirea Bibliotecii Centrale Universitare a fost

  refăcută total. Dar imensul patrimoniu cultural ce se găsea acolo nu a mai putut fi

  recuperate niciodată. Nimeni nu a fost găsit răspunzător pentru toate aceste

  distrugeri demente.

  Un an mai târziu, în 2007, era refăcută şi clădirea Muzeului Naţional de Artă.

  Tot atunci s-a redeschis Galeria de Artă Europeană a muzeului şi s-au repus pe simeze

  capodopere ale patrimoniului nostru naţional: tablourile împuşcate în decembrie '89.

  Aproape 200 de tablouri salvate de către o simplă muzeografă care a stat lângă ele,

  apărându-le cu preţul vieţii, în acel decembrie de coşmar.

  Am cunoscut-o întâmplător, zilele trecute, la un vernisaj de pictură. O doamnă

  distinsă, îmbrăcată elegant. A luat cuvântul, elogiind, deloc patetic sau protocolar,

  tablourile expuse. Avea un discurs viu, fascinant, cu referiri rafinate şi pline de tâlc, la

  picture europeană, la impresionism, la Monet şi Renoir.

  Am aflat că o cheamă Dorana Coşoveanu, că are 83 de ani (deşi eu nu-i

  dădeam mai mult de 70), şi că este una dintre cele mai reputate personalităţi din lumea

  istoricilor şi criticilor de artă.

  Apoi am aflat că ea este eroina necunoscută a acelui episod de coşmar, în

  totalitate uitat, din zilele sângeroase ale lui decembrie '89, de la Muzeul de Artă.

  Doamna aceasta elegantă, cu discurs elevat şi gesturi rafinate, este cea care a apărat

  atunci muzeul de fantomaticii terorişti, de hoţi, de barbaria unei mulţimi scăpate total de

  sub control.

  Singură, cu braţele goale, cu cheile depozitelor agăţate la gât. În timp ce toţi

  ceilalţi angajaţi au dat bir cu fugiţii, ea a rămas acolo, în mijlocul infernului, printre

  gloanţe şi obuze, printre flăcări şi munţi de moloz.

  Am sunat-o pe doamna Dorana Coşoveanu, rugând-o să ne întâlnim pentru

  un interviu. Iniţial, a crezut că ar fi vorba despre un subiect cultural, despre vreo

  expoziţie sau alt eveniment din lumea artelor.
• Zilnic primeşte asemenea telefoane, de la tot felul de jurnalişti sau de la artişti

  care o invită la vernisaje. Când i-am spus ce anume mă interesează, episodul din zilele

  revoluţiei, a început să râdă, surprinsă parcă de o glumă îndrăzneaţă. "Haideţi, domnule,

  fiţi serios! Au trecut 26 de ani de atunci. Cu atâtea orori pe care le vedem azi pe la

  televizor, pe cine credeţi că ar mai interesa povestea asta? Sincer, cui îi mai pasă astăzi

  de nişte tablouri sau de artă, în general?"

  În cele din urmă, după lungi tratative, a acceptat să ne întâlnim după două

  săptămâni. Gerul năprasnic n-a lăsat-o până atunci să iasă din casă, mai ales că de cu-

  rând fusese operată pe cord deschis. E o persoană extrem de activă, scrie foarte mult,

  lucrează la o nouă carte, participă periodic la tot felul de evenimente culturale.

  Despre zilele acelea din decembrie '89 nu s-a gândit niciodată să scrie. E un

  episod pe care ar vrea să-l uite complet.

  Cu cheile de la gât Decembrie 1989.

  Război şi haos în Piaţa am, uneori, coşmaruri, în care-mi apar imagini

  de-atunci, îmi spune, cu glasul uşor tremurat. Nu o să-mi iasă niciodată din minte. A

  fost ceva cumplit, aproape imposibil de povestit. Şuierul acela înfiorător de gloanţe,

  decorul acela sinistru, ca de sfârşit de lume, oamenii aceia cu chipuri de monştri, care

  umblau înarmaţi prin muzeu, fără să ştii cine sunt ei şi ce intenţii au, nopţile acelea de

  groază, în care mă aşteptam în fiecare moment să văd ieşind din beznă un terorist care

  trage în mine. Toate astea sunt momente care mă vor urmări toată viaţa.

  - Aţi stat în tot infernul acela patru zile şi patru nopţi. Ce anume v-a făcut să rezistaţi

  atâta timp, să vă învingeţi frica?

  - Culmea e că atunci nu simţeam nicio frică. Abia după ce s-a terminat totul şi am ajuns

  acasă, am început parcă să mă trezesc din coşmar, să simt o spaimă uriaşă pentru toate

  prin care trecusem.

  Curajul meu a fost, de fapt, un fel de nebunie, a venit dintr-o inconştienţă

  totală. Eram parcă într-o transă continuă, care mi-a amorţit orice teamă. La început,

  plângeam ca un copil, de bucurie că, în sfârşit, am scăpat de Ceauşescu. Pentru ca puţin

  mai târziu să plâng de disperare, când vedeam zidurile muzeului distruse de obuze

  sau tablourile împuşcate.

  Nu ştiu dacă puteţi înţelege, dar dincolo de valoarea lor artistică imensă,

  acele tablouri erau ca nişte fiinţe vii pentru mine, am trăit cu ele 24 de ani în muzeul

  acela, făceau parte din familia mea, le simţeam zi de zi vibraţia. Fiecare gaură de glonţ

  pe care o vedeam într-un tablou era pentru mine o rană, o rană care mă durea cumplit.

  Ce frică să mai simţi în asemenea momente? Nu aveam voie să mă împiedic

  de niciun pic de teamă, de niciun fel de emoţie. Nu aveam timp. Înţelegeţi?

  Mă priveşte ferm, ca şi cum ar retrăi hotărârea şi curajul de-atunci.

  - Cum a început? Când au apărut primele semne că lucrurile iau o întorsătură urâtă?

  - Aşa cum spuneam, la început a fost bucuria. Bucuria că Ceauşescu nu mai e. Tocmai

  fugise cu elicopterul şi piaţa era plină-ochi, cred că erau sute de mii de oameni. Am ieşit
• 

  la una din ferestrele muzeului, uluită de toată priveliştea de-afară. Era un entuziasm

  ireal, aş zice chiar îngrijorător de ireal.

  La nici o oră după fuga lui Ceauşescu, au apărut primele semne de îngrijorare.

  Mulţimea intrase în Comitetul Central, şi prin ferestrele clădirii au început să zboare tot

  felul de obiecte: cărţi, tablouri, dosare, portrete, lozinci. Într-o fracţiune de secundă, am

  realizat pericolul care ne pândea şi pe noi, cei din muzeu. În aceeaşi clădire cu muzeul

  se afla Consiliul de Stat, un loc atât de iubit de Ceauşescu şi-atât de detestat de români.

  Furia mulţimii se putea îndrepta oricând şi în direcţia noastră. Deja apăruseră

  câţiva oameni dubioşi, care instigau la escaladarea gardului. Ba, unul ceva mai oacheş

  venise chiar cu un cărucior de cărat marfă.

  Mi-am dat seama imediat că lucrurile o iau raz na, că prin tre oa menii de bună

  cre dinţă s-au stre curat tot felul de in frac tori şi că tot en tu zias mul se poate transforma

  numai decât într-un dezas tru .

  Am făcut repede rost de o pancartă pe care am scris cu litere mari "Muzeul

  de Artă al României. Apăraţi-l! Este al poporului!". Am sărit pe fereastră în curtea

  muzeului şi am prins pancarta de gard.

  Acolo, pe trotuarul din piaţă, erau deja câţiva tineri care făcuseră un fel de

  baraj, luptându-se cu mulţimea, să nu sară gardul în curtea muzeului. Printre acei tineri

  era şi o fată de vreo 17 ani, scundă şi firavă, care m-a rugat să o iau cu mine înăuntru,

  spunându-mi că vrea să mă ajute, să apere şi ea muzeul.

  Mi-a zis că o cheamă MIRI AM . Împreună cu ea şi câţiva colegi, am scos

  mai întâi piesele de la parter, cele mai valoroase icoane şi obiecte liturgice, obiecte de

  artă medievală, cele mai preţioase piese de tezaur. Le-am transportat pe toate în

  depozite.

  Ţin minte că directorul de atunci al muzeu lui, un important activist

  PCR, s-a opus vehe ment, spunându-ne să lăsăm lucră rile la locul lor, că n-are rost

  să provocăm panică. Ni meni însă nu-l mai ascul ta, nici măcar nu m-am obosit să-i

  răspund.

  Am urcat apoi la etajul al doilea, locul unde era Galeria de Artă Europeană.

  Am găsit o singură supraveghetoare, cu care am început să ducem cele mai valoroase

  lucrări la adăpost, lucrări de mai mici dimensiuni, pe care le puteau căra în grabă nişte

  femei speriate. Ţin minte că, la un moment dat, am luat dintr-o nişă, după ce am

  decuplat alarma şi am deschis un geam gros, o capodoperă de-a lui Antonello da

  Messina, "Crucificarea lui Iisus".

  Şi atât de tare îmi tremurau mâinile, că mă gândeam cu groază să nu scap

  tabloul pe jos. Şi nu întâmplător vă spun de lucrarea asta, o să vedeţi mai încolo de ce.

  - De fapt, ce anume vă speria? Mulţimea din stradă? Din câte ştiu, muzeul avea pază

  militară la vremea aceea.

  - Da, dar din motive foarte ciudate, toţi militarii care păzeau muzeul fuseseră dezarmaţi

  cu două zile înainte.

  În momentul acela, nu mai exista nicio pază. Nici măcar un portar. Oricine

  putea intra ca la el acasă. Eram într-o panică uriaşă, mă aşteptam ca, din moment în

  moment, mulţimea să dea năvală peste noi.
• Şi nu cred că atunci ar fi intrat cineva acolo ca să viziteze muzeul. Era vorba

  de cele mai splendide opere, tablouri de valoare mondială din patrimoniul european. În

  haosul acelor momente, orice se putea întâmpla. Iar eu n-aş fi putut îndura aşa ceva. Îmi

  agăţasem la gât cheile de la toate depozitele. Doar să mă omoare ar fi putut să mi le

  ia cineva. Asta îmi dădea un sentiment de siguranţă, de linişte.

  Habar n-aveam eu, la momentul acela, care era de fapt pericolul şi ce măcel

  avea să urmeze. A fost, fără nicio îndoială, cea mai neagră experienţă a vieţii mele. Aş

  putea să spun că am petrecut câteva zile şi nopţi în antecamera morţii.

  Am continuat să strângem tot ce se putea dintre lucrările mai valoroase şi să

  le ascundem în depozite. Când s-a lăsat seara, nu mai eram în clădire decât o mână de

  oameni, câţiva angajaţi şi Miriam, fata care venise din stradă să mă ajute şi care stătea

  încontinuu lipită de mine.

  Mare lucru nu puteam să facem doar noi, palatul adăpostea atunci peste 90 de

  mii de lucrări. Dar nu voiam cu niciun chip să mă opresc până nu ştiam că măcar cele

  mai valoroase din ele sunt la loc sigur. Doar că, la un moment dat, am auzit nişte sunete

  pe care nu o să le uit niciodată.

  Erau nişte răpăieli scurte şi sacadate, cam ca zgomotul unui picamer. Apoi am

  auzit spărgându-se nişte geamuri. Abia atunci am realizat că se trage. Nu ştiam de unde,

  în cine şi de ce. Nici astăzi nu ştiu.

  Răpăielile se tot înteţeau, după care au urmat nişte explozii. Erau obuze de tun

  sau de tanc. Auzeam de-afară bubuitul lor, urmat de explozii la câteva uşi distanţă de

  mine. Explodau geamuri, uşi, se dărâmau ziduri. Începuse infernul, totul era un haos

  sinistru. După scurt timp, s-au stins toate luminile. Curentul şi telefoanele au fost

  întrerupte. Eram într-o beznă totală, sub asediu, în plin război, fără nicio şansă de a ne

  apăra sau măcar de a cere cuiva ajutor.

  Eram îngrozită, dar nu atât de şocul acestei situaţii, ci de neputinţa de a

  înţelege de ce se întâmplă toată oroarea asta. Ne-am strecurat printre gloanţe, am urlat

  de la fereastră din toţi rărunchii să nu se mai tragă, iar replica a venit imediat: nişte

  rafale lungi, care ne-au şuierat pe la urechi. Simţeam, pur şi simplu, aerul rece al

  gloanţelor care vâjâiau pe lângă noi.

  Apoi a urmat măcelul, se trăgea fără oprire, în toate părţile, din toate direcţiile,

  auzeam cum se lovesc gloanţele în tablouri, cum se prăbuşesc la podea bucăţi din

  candelabre sau din pereţi. De ce? Cine poate să fie capabil de o asemenea crimă? De ce

  ar vrea cineva să distrugă cu atâta furie nişte opere de artă? Erau întrebări care mă

  îngrozeau mai tare decât răpăiala aia de gloanţe.

  Şi nu mai puteam să fac nimic. Am luat-o de mână pe biata Miriam, fetiţa

  aceea din stradă care abia mai respira de spaimă, şi am fugit orbecăind prin beznă pe un

  coridor lung, care ducea către o scară interioară din spatele muzeului. Acolo, sub scara

  aia mică, ne-am găsit adăpost. Ne-am ghemuit sub ea, lipite de perete. Rafalele şi

  bubuiturile se auzeau parcă la fel de tare, deşi eram cam la 50 de metri de sala în care se

  trăgea. M-am gândit atunci că poate se trage şi dinăuntru. Miriam era lipită de mine,

  simţeam cum îi tremură tot corpul şi, în bezna aia, nu îi vedeam decât ochii cum

  străluceau de spaimă. Am luat-o în braţe şi am strâns-o tare, tare,încercând să o liniştesc.
• Nu ştiam nimic despre fata asta, nici măcar numele ei nu mi-l aminteam. Şi

  totuşi, atunci, în momentele alea, o simţeam ca pe fiica mea, aş fi apărat-o cu preţul

  vieţii mele. Ţin minte că la un moment dat m-a întrebat: "Doamnă, spuneţi-mi, se moare

  greu?" I-am răspuns că nu trebuie să se gândească la moarte, că era cu neputinţă ca

  Dumnezeu să nu ne ocrotească tocmai acum, când am scăpat de dictatură şi avem atâtea

  speranţe şi-atâtea lucruri noi de făcut.

  Pe urmă am auzit-o cum şoptea încontinuu "Doamne, apără-ne! Doamne,

  păzeşte-ne de cel rău!" Aşa am petrecut ore întregi acolo, cu ea la pieptul meu şi cu

  şoaptele rugăciunilor ei, lungi ca o litanie, întrerupte doar de răpăiala de gloanţe şi bu-

  buituri. Nu mai ştiam ce va fi, dacă vom scăpa vii de-acolo. Aşa am stat toată noaptea,

  cu spaima că întregul palat se va prăbuşi peste noi, o noapte cum nici în filmele cele

  mai dure nu vezi.

  Am ieşit de sub scări abia când a început să se lumineze puţin. Miriam era pur

  şi simplu desfigurată de spaimă şi oboseală. Am condus-o la ieşirea din partea laterală a

  clădirii, am sărutat-o pe frunte şi i-am spus să meargă imediat acasă. N-am mai văzut-o

  niciodată de atunci. Sper că în dimineaţa aceea a ajuns cu bine acasă.

  Revoluţionarii cu gusturi artistice Aceeaşi piaţă, după 26 de ani.

  Noaptea muzeelor deschise

  - Cum arăta muzeul după măcel?

  - Ce m-a şocat mai întâi a fost mirosul. Mirosea îngrozitor a fum, a cauciuc sau plastic

  ars, a cenuşă, deşi toate ferestrele erau ţăndări şi bătea un vânt rece prin tot muzeul. Am

  încercat să fiu curajoasă şi să merg la Galeria de Artă Europeană, apoi mai jos cu un

  etaj, la Galeria Naţională. Iar pe măsură ce descopeream locurile astea, chiar deveneam

  curajoasă, pentru că frica era înlocuită de disperare şi de o furie nebună împotriva acelor

  demenţi neştiuţi care au fost capabili de tot dezastrul pe care-l vedeam.

  Totul era pârjolit, ca după război. Pereţii sălilor în care erau expuse toate

  minunile lumii, Luca Giordano, Rubens, El Greco, Rembrandt, Monet, Luchian,

  Andreescu, erau găuriţi de gloanţe şi obuze. "Safta florăreasa" lui Luchian era

  împuşcată în inimă. Madonnele picturii italiene din secolele al XVI-lea şi-al XVII-lea,

  adevărate capodopere ale lumii, erau pur şi simplu ciuruite, ramele erau rupte, atârnau

  fără pânze, luminatoarele erau carbonizate, peste tot erau numai cioburi şi moloz.

  Am început să plâng. Pe urmă, ţin minte că am descoperit ceva care mi-a dat

  parcă o rază de speranţă. Geamul care protejase "Crucificarea lui Iisus", a lui Antonello

  da Messina, fusese străpuns de gloanţe, dar tabloul rămăsese nevătămat. Reuşisem să

  salvăm, totuşi, câteva, şi asta mi-a dat voinţa să continui.

  Au venit lângă mine un muzeograf şi câţiva soldaţi din paza muzeului. Şi ei

  petrecuseră toată noaptea ascunşi. Erau speriaţi, nici ei nu înţelegeau nimic din tot ce se

  întâmpla. I-am mobilizat imediat, ne-am împărţit în două grupuri şi am început să cărăm

  în depozite lucrările rămase. Cu cheile la gât, am luat la rând sală cu sală, tablou cu

  tablou, coborând şi urcând de zeci de ori scările.

  Soldaţii erau tineri, făceau tot ce le ziceam, de parcă eram comandantul lor.

  Ţin minte că le vorbeam întruna, încercând să-i motivez. Le explicam ce înseamnă o
• 

  operă de artă, ce lucru grozav fac ei salvând tablourile acelea, cât de valoroase sunt ele

  pentru ţară. Am ţinut-o tot aşa, ore în şir, până când am reuşit să scoatem toate lucrările

  din cei 7000 de metri pătraţi de expunere. Doamna Dorana se opreşte, privindu-mă cu

  un zâmbet de mulţumire.

  - Aşadar, s-ar zice că misiunea dumneavoastră s-a încheiat. Totuşi, din câte ştiu, aţi

  rămas acolo încă trei zile.

  - Păi, începând din acea zi, de 23 decembrie, a început un alt fel de coşmar. Au apărut

  primele nedumeriri şi suspiciuni. Pentru că atunci au venit în muzeu aşa-zişii

  revoluţionari, adică nişte indivizi cu feţe dubioase, care purtau la braţ o bandă tricoloră.

  Erau înarmaţi până în dinţi şi susţineau că au primit ordin să păzească muzeul de

  "terorişti". Au transformat un hol într-un fel de cazarmă, şi-au improvizat nişte paturi

  din covoare, au adus câteva lăzi cu muniţie, altele cu mâncare, băutură, ce mai, erau ca

  la camping.

  Reţineţi, erau civili, oameni adunaţi de pe stradă şi înarmaţi, fiecare cu câte

  o puşcă. Erau ca nişte gărzi aşa-zis voluntare, iar şeful lor era un anume Muscalu, care

  avea o legitimaţie eliberată de Frontul Salvării Naţionale. Au instituit patrule interne,

  ne-au interzis să mai circulăm neînsoţiţi prin muzeu, au aruncat gaze lacrimogene prin

  subsoluri, au căutat terorişti cu câini lupi.

  Un spectacol de toată frumuseţea. Nimeni n-a văzut niciun terorist. În schimb,

  acest Muscalu se ţinea tot timpul după mine, încercând să mă convingă să plec. Să las

  cheile de la depozite şi să plec acasă, că au ei grijă.

  La început, mi-a zis că-i un ordin. I-am răspuns că acolo, în muzeu, eu îi ordon

  lui. Pe urmă mi-a zis că a primit informaţii cum că palatul va fi bombardat şi că trebuie

  urgent evacuat. I-am spus că nu-i nicio problemă dacă mor şi eu acolo, îngropată în

  ruinele palatului, că locul ăla e ca şi casa mea.

  Tot timpul, trei zile şi trei nopţi la rând, m-a agasat cu asemenea metode

  de a mă convinge să plec. Şi sunt convinsă că n-o făcea de capul lui, că cineva îi dădea

  indicaţii să facă lucrul ăsta.

  Sunt absolut convinsă că dacă aş fi plecat din muzeu, ar fi fost un prăpăd,

  că mare parte din lucrările aflate în depozite astăzi nu mai erau. Am găsit, de exemplu,

  sub una din canapelele pe care stăteau "revoluţionarii", un Pallady de toată frumuseţea.

  Desigur, nimeni nu ştia cum a ajuns acolo.

  Vă daţi seama ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi avut acces la depozite? Mi-e şi

  frică să mă gândesc. Aşa am trăit eu zilele acelea în muzeu. Într-o tensiune şi teroare

  continuă. N-am reuşit nici măcar să aţipesc puţin, îmi era frică să nu adorm de-a

  binelea şi să-mi ia cineva cheile de la gât.

  Abia pe 25 decembrie s-a terminat coşmarul şi am putut să plec şi eu acasă.

  După ce lucrurile au intrat în normal, iar "revoluţionarii" au părăsit muzeul. Cam

  asta a fost "revoluţia" din Muzeul Naţional de Artă. O diversiune mârşavă a unor

  smintiţi. Nimeni n-a fost vreodată găsit vinovat pentru tot dezastrul de-acolo, pentru

  cele peste 200 de tablouri ciuruite de gloanţe şi obuze, pentru distrugerea palatului.
• 

  Nimeni, niciun procuror sau alt reprezentant al vreunei instituţii de stat, n-a

  avut vreodată curiozitatea sau interesul să afle ce s-a întâmplat atunci cu patrimoniul

  ţării din cel mai important muzeu de artă al României. De 26 de ani, nimeni n-a avut

  interesul să scoată adevărul la lumină.

  În loc de epilog

  Mircea cel Bătrân - fragment decupat din fresca de la Curtea de Argeş, ciuruit de gloanţe

  Pe 15 ianuarie 1990, Dorana Coşoveanu a fost numită director adjunct al Muzeului

  Naţional de Artă al României. Primele ei griji au fost declanşarea acţiunii de refacere a

  Palatului Regal şi cea de restaurare a celor aproape 200 de tablouri distruse.

  Chiar ea a însoţit o parte din lucrări în străinătate, la marile laboratoare care

  s-au oferit să le restaureze. Apoi, a iniţiat un amplu proiect de afirmare internaţională a

  colecţiilor din muzeu, în colaborare cu cele mai importante muzee ale lumii.

  În tot acest timp, a încercat prin toate mijloacele să-şi facă cunoscută

  povestea acelor zile şi nopţi de coşmar din decembrie '89. Pentru că, se gândea ea,

  adevărul trebuie să iasă la iveală, iar vinovaţii trebuie să plătească. S-a ales cu zeci de

  telefoane şi scrisori de ameninţare.

  După patru ani, în 1994, a fost demisă din funcţia de director ad junct al

  mu zeului. Fără nicio explicaţie, a fost arun cată în stradă de câţiva oameni de la

  Ministerul Cul turii.

  Astăzi, la 83 de ani, este una dintre cele mai importante personalităţi

  din lumea criticilor de artă din ţară.

  Si noi NU stim nimic despre aceasta doamna-eroina a culturii romanesti ,

  in schimb stim mult mai multe de Bianca Dragusan , Oana Zavoranu , Eba sau

  Florin Salam si Guta cu toata familia.
•