„românii de pretutindeni"
UITĂ-TE si tu ce a raspuns un cetatean roman la scrisoarea unui senator roman care se adresa romanilor plecati din tara : ''Dragă Domnule Senator Viorel Badea, Sunt și eu unul dintre „românii de pretutindeni" care au primit scrisoarea dumneavoastră cu ocazia ( nu știam) „Zilei românilor de pretutindeni". Vă mulțumesc pentru caldele urări și îndemnuri, chiar dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sunt exagerate în ce mă privește pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresați. Nu am adus nici o „contribuție" comunității care a binevoit să mă primească (în afară de cîteva taxe), nu am afirmat prin nimic „valorile românești", nu practic sport de performanță sub drapelul țării, iar singurul domeniu în care „excelez" deocamdată este livrarea de mâncare indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca "delivery driver" la un restaurant dintr-un orășel scoțian. Alta ar fi fost însă situația dacă mi-ați fi scris, dvs. sau unul dintre numeroșii dvs. colegi din Parlament, acum șase luni, cînd încă nu eram un român „de pretutindeni", ci un român de la mine de-acasă, mai exact din Iași. Aș fi putut să vă răspund că sunt cercetător științific la Universitatea Al. I. Cuza și că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, prima ediție critică a celei mai vechi Biblii românești (știați că suntem ultimul neam din Europa care încă nu are prima sa Biblie într-o ediție critică?). M-aș fi mîndrit cu fetele mele, care practicau un sport de performanță sub drapelul țării, cum spuneți, și m-aș fi lăudat că am dus și eu puțin din „graiul țării" mele pe la Paris și Geneva, sau că mi-am petrecut șapte ani printre vechile manuscrise românești, primind pentru munca mea o "summa cum laude". Dar nici dumneavostră nu mi-ați scris, nici eu nu v-am răspuns. Așa merg lucrurile, cum s-ar spune. Dar de ce îmi scrieți tocmai acum, când mi-am luat lumea în cap, împreună cu ai mei, și ne-am alăturat și noi „românilor de pretutindeni" care își caută pe aiurea dreptatea pe care nu au găsit-o în țară? Ca să îmi arătați că vă pasă? Dacă vă pasă atât de mult de „valorile și tradițiile românești", de ce nu mi-ați scris, dvs. sau colegii dvs., pe când eram în țară? De ce nu m-ați întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu și colegele mele, tineri doctori în filologie și slujbași ai culturii române pentru care suspinați acum? V-aș fi rugat atunci, dacă știam că vă interesează atât de mult istoria neamului, să faceți ceva pentru profesorul meu de istorie, care se stinge de boală pentru că din pensia sa nu-i ajung banii de medicamente. V-aș fi chemat la Iași să vedeți cum trăiește de pe o zi pe alta un antrenor de performanță, pentru care s-a cântat imnul României la Berlin, și cum niște copii devotați se antrenează să devină campioni pe podelele roase și pline de cuie ale unei săli de sport care n-a prins încă o campanie electorală. V-aș fi dus prin oraș și v-aș fi arătat Filarmonica ieșeană, care de zece ani stă să se prăbușească sub schele, și Teatrul Național, mutat într-un cub de carton. Și, la urma urmei, dacă tot invocați acum cuvintele lui Sadoveanu și îndemnul „să devenim un popor vrednic", v-aș fi spus că de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, mințit, furat și umilit în țara mea. Și că am obosit să devin „vrednic" printre șmecheri, canalii politice și „băieți deștepți". Dar, repet, nici dvs. nu m-ați întrebat, nici eu nu v-am răspuns. Și atunci, de ce m-ați găsit tocmai acum? Domnule senator, e un cinism fără de margini să-i heretisiți pe emigranții români cu ocazia unei așa-zise „zile a românilor de pretutindeni". Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor „de pretutindeni", există doar o singură zi a românilor și a României din care găștile politice care s-au succedat ne-au împins, pe mine și pe alte milioane de compatrioți, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în urmă limba, părinții și prietenii și să ne căutăm pe aiurea pâinea și dreptatea. Ce sărbătoare vedeți în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru familiile despărțite, pentru frații și prietenii lăsați în urmă, sau pentru acei „români de pretutindeni" ai căror copii s-au spânzurat în țară de dorul lor. Și, în general, nu există sărbători adevărate când te afli „pretutindeni", ci doar acasă. Iertați-mă, dar nu am nevoie să-mi amintiți dvs. de „valorile românești". Ocupați-vă de ele în țară, acolo unde „cultura și valorile românești" sunt lăsate în paragină. Și v-aș mai ruga ceva. Sunteți totuși un reprezentant al clasei politice românești. Aveți decența de a nu amesteca în gesturile dvs. electorale amintirea „celor ce au luptat pentru libertatea poporului". În Franța am cunoscut un om care și-a pierdut o mână în masacrul de la Otopeni, în decembrie '89. Lucrează acum ca magazioner la un depozit, din mila unor străini generoși. Vă asigur că omul acesta ar scuipa astăzi pe orice discurs politicianist în care sunt amintiți eroii din decembrie '89. Altfel, o duce bine (în curând, îl veți putea vedea și auzi într-un documentar tv despre Revoluție, apropo, nu-i așa, de cei care „fac cinste țării natale"). La sfârșit, aș vrea să vă asigur că nu mi-e rușine că sînt român. Așa mi-am învățat și fetele, să nu le fie rușine să spună de unde vin. Singurele momente în care mi-e rușine că-s român sunt atunci cînd politicienii îmi vorbesc despre România. În gura lor, România pute ca o hazna infestată, din care mă bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură de igienă, ar fi prea mult dacă v-aș cere să păstraţi măcar distanța tăcerii? '' Ioan-Florin Florescu |
Walla! Mail - Get your free unlimited mail today
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu