Cârciumile Sucevei: De la Hanul „Langer” şi „Craiul Negru”
Cârciumile Sucevei: De la Hanul „Langer” şi „Craiul Negru”, la bufetul din cimitirul armenesc
Hanul Langer
Dacă în anul 1871 Suceava avea, aşa cum reiese din scrupuloasa listă cu „situaţia încheiată a cârciumilor şi hanurilor existente”, întocmită, la solicitarea Primăriei, de polizeifeldwebel-ul (plutonierul de poliţie) Moczarski, nu mai puţin de 76 de „locante”,
la interval de un secol un „Mic îndreptar turistic” al Sucevei semnala doar vreo zece obiective (hoteluri şi restaurante, cabane, o cramă) care erau mai acătării.
Desigur că aceste obiective, menţionate la „adrese utile”, erau considerate ca având un standard acceptabil pentru a fi recomandate turiştilor, dar lor li se alăturau multe alte „locante”, care nu puteau fi trecute într-un ghid al unei localităţi din România care construia, cu elan, societatea socialistă multilateral dezvoltată.
LISTA POLIZEIFELDWEBEL-ULUI MOCZARSKI
Cârciumile şi hanurile cuprinse în lista întocmită de devotatul slujbaş Moczarski, răspândite pe toată suprafaţa urbei, din pieţele şi de pe străzile principale, până pe uliţele mahalalelor mărginaşe, configurau o veritabilă hartă a economiei locale din cea de-a doua jumătate a sec. al XIX-lea.
Polizeifeldwebel-ul Moczarski caligrafiază meticulos numele şi prenumele cârciumarului proprietar, numărul casei, denumirea uliţei şi a mahalalei, numele şi prenumele hangiului sau arendaşului, descrierea localului, precum şi arenda anuală.
A consemnat totodată şi câteva denumiri ale acestor locante. Două dintre ele erau „Hotel de Bukovina” şi „Shankhaus <Zum Hirschhorn>” (Cârciuma „La cornul de cerb”), prima situată pe Strada Transilvaniei, iar cea de-a doua pe Uliţa Crucii.
Diverse documente, inclusiv presa vremii, pomenesc alte localuri, unele cu denumiri pitoreşti: Hanul „Langer”, „Craiul Negru”, „La Cerbul de Aur”, „La Trei Coroane”, „La Şapte draci”, sau „La Para de Aur”.
Hanul “Langer”, cu „planşee în boltă” şi „pridvoare spre curtea interioară”, care avea la stradă un restaurant cu cafenea, iar la etaj, unde erau şi camerele de cazare, dispunea de un club pentru jocul de cărţi şi de biliard, a supravieţuit şi a trecut pragul dintre secole rezistând în perioada interbelică şi menţinându-se, ca imobil (deşi cu alte destinaţii utilitare), până în anul 1982, când a fost demolat.
Bufetul Areni
Cu mai bine de patru decenii în urmă, când centrul vechi al oraşului nu fusese încă demolat, fostul han (care, la origine, a fost curtea baronului armean Nicolae Kapri, dăruit după anul 1808 comunităţii urbane şi devenit „otel”, în beciurile căruia a funcţionat crama „Craiul Negru”) era parţial ocupat de un magazin Aprozar, având în curtea interioară stive de lăzi de ambalaj şi pivniţa plină cu cartofi şi rădăcinoase.
PROPRIETARI ŞI „CÂRCIUMARI SALARIAŢI” SAU „PROCENTUALI“
Aparţinând germanilor, armenilor sau evreilor şi mai puţin românilor (din cele 76 de locante enumerate doar câteva aveau proprietari români), cârciumile se înşiruiau una după alta, de la cele mici şi modeste (în care proprietarul era şi cârciumar), care dispuneau doar de o singură încăpere (precum cea a lui Gittel Strohminger, de pe Uliţa Mică a oraşului, sau cea a lui Kalman Hausfater, din Uliţa Ţigănească), la cele care aveau şi pivniţă (Freide Lauber, de pe Strada Imperială) sau câte-o “cameră laterală” (ca cea arendată de Eising Klinghofer de la moştenitorii lui Leiser Rozenfeld).
Altele erau prevăzute şi cu câte-o „cameră de locuit” (Cipra Weinbach din Uliţa Burdujenilor, sau Kalman Rozenhek şi Ester Wagner, care aveau câte-o crâşmă în Piaţa de alimente), iar unele localuri fie erau arendate de proprietari pe bani buni (Chaja Hausirer şi-a arendat cârciuma din Uliţa Mare lui Berel Sommer, Gittel Gussubel i-a arendat lui Feibisch Korner crâşma din Piaţa de alimente), fie aveau „cârciumari salariaţi” sau „procentuali“ (Iakob Gewolb ţinea în Strada Transilvaniei, cu cârcimar plătit, o cârciumă „cu pivniţă, grajd şi şopron deschis, cu cameră de locuit şi două camere de hotel”).
Casa Bucovineana
„CASA BUCOVINEANĂ”, ŞOBOLANII, MASTICA ŞI LICHIORUL „TRIPLE SEC”
Revenind la „Micul îndreptar turistic” al Sucevei din anul 1970, remarcăm între locantele menţionate câteva restaurante care au trecut veacul („Casa Bucovineană” şi restaurantele „Rapid” şi „Ciocârlia”, care funcţionau în imobile vechi), alături de altele care au apărut în anii ’60 (restaurantele „Central”, „Union”, „Bucureşti”).
„Casa Bucovineană”, de pe strada Karl Marx, cândva un restaurant cu ştaif, cu ferestrele acoperite cu draperii grele de catifea, avea o bucătărie vestită pentru mâncărurile bune şi consistente şi licori pe măsură (vinuri din podgorii cu renume, coniacuri şi atât de consumatele – pe atunci – mastică şi lichior „Triple sec”).
Clădirea veche, ridicată pe pivniţe umede şi adânci, înconjurată de prăvălii, ateliere şi locuinţe precare, avea parte de şobolani şi mirosuri fetide. În anii ’70 interiorul rustic avea mobilier din lemn masiv şi era decorat cu vase de ceramică pictată şi ştergare cu motive populare.
Pe partea cealaltă a străzii, vizavi de „Casa Bucovinenă”, se afla o cârciumă cu terasă, un birt popular cu incinta înconjurată cu gard din şipci, care toamna era mascat cu stuf pentru a semnala faptul că a venit vremea mustului şi a pastramei.
Dintre localurile mai noi, Restaurantul „Central”, de la parterul Hotelului „Suceava”, era, (pe vremea când Hotelul „Arcaşul”, cu restaurant, braserie şi disco-bar se afla în construcţie) cel mai elegant din urbe. Dispunând şi de o grădină de vară în curtea interioară, restaurantul, amplasat chiar în buricul urbei (lângă agenţiile ONT Carpaţi, TAROM şi CFR), era recomandat şi rezervat turiştilor care veneau la Suceava.
La sprit la început de secol XX
CAFENEAUA „LA VARICEA” ŞI „BODEGA CU PODELE DE SCÂNDURĂ DATE CU MOTORINĂ”…
O locantă apărută în cea de-a doua jumătate a anilor ’60, era cafeneaua cunoscută sub numele „La Varicea” (cafenea ivită parcă să suplinească dispariţia Cafenelei Armeneşti din coasta Bisericii Sf. Cruce). Oficial, în localul respectiv, nu se serveau băuturi alcoolice, dar existenţa unui raion de dulciuri, la care se vindeau şi lichioruri, făcea ca adeseori cănile de cafea să conţină de fapt alte licori. Locanta, care la început a fost un spaţiu în care se adunau artiştii şi intelectualii urbei, a devenit un loc de întâlnire pentru liceeni (care bravau în public cu ţigara în gură şi aranjau „ceaiurile” de la sfârşit de săptămână) şi s-a transformat treptat într-o „bombă”, frecventată de şmecheri şi interlopi, unde se făcea schimb de valută şi comerţ pe sub mână cu ţigări străine.
Cafeneaua Armeneasca
„La Varicea” a rezistat până în 1982, când s-a trecut la demolarea totală a zonei şi a dispărut din peisajul urban întregul şir de imobile care începea de la fostul Hotel „Langer”, până dincolo de colţul străzii Curtea Domnească, către Şcoala Generală Nr. 2 (fostul Liceu de Fete „Doamna Maria”). În acel aliniament de clădiri funcţiona Restaurantul „Mestecăniş”, („o bodegă cu podele de scândură date cu motorină”, aşa cum îşi aminteşte prof. Roman Istrati, din care clienţii ieşeau cu hainele impregnate de mirosul greu de petrol), frecventat de căruţaşi, pieţari şi navetişti de la vechea Autogară care se afla în apropiere.
Restaurantul Mestecanis – demolare
CRAMA VECHE, PRIMA ROTISERIE, „SAIVANUL”, BEREA LA ŢAP ŞI „MUNIŢIA GREA”
Undeva în spatele „Mestecănişului”, se afla – într-o galerie subterană boltită din piatră – o veche cramă, în care muşterii consumau frigăruile, pastrama şi ghiudemul, stropite cu vinuri de Huşi şi Cotnari, pe butoaie cu blaturi din scândură care aveau rol de mese, loc în care, în anii ’60, încă se mai putea bea vin pe săturate, „cu burta” sau „cu ziua”.
Odată cu transformarea zonei centrale şi construirea aliniamentului de blocuri în care au fost instalate Restaurantul “Bucureşti”, Farmacia nr. 1 şi OJT-ul, această cramă a fost dezafectată şi a apărut Crama “Vânătorul”(actualul Club V).
O altă cramă, „Bachus”, s-a deschis ceva mai târziu în zona Tipografiei.
Restaurantul „Bucureşti”, cu bar „la cucurigu” (amplasat la etaj, pe o platformă pe care se urca pe o scară interioară), avea şi o terasă descoperită, care, ulterior, a fost transformată în „plimbă tava”, o ospătărie cu autoservire. Vizavi, dincolo de piaţa placată cu marmură şi fântână arteziană, la parterul primului bloc turn din Suceava, se aflau Restaurantul „Union” şi cofetăria cu acelaşi nume. Şi în faţa acestui local se deschidea, în sezonul estival, o terasă care-i agasa pe locatari întrucât fumul grătarelor se ridica spre balcoane.
Tot în zona centrală, până la demolarea clădirilor care se aflau pe partea dinspre parc a străzii principale, au existat restaurantele „Carpaţi” şi „Moldova”.
Pe aceeaşi parte a străzii, dincolo de Parcul Central, mai sus de cinematograful „Tineretului”, era Restaurantul „Rapid” (menţionat în „Micul îndreptar turistic” al Sucevei din 1970), local în care a funcţionat prima rotiserie, cu vitrina la stradă prin care se vedeau puii răsucindu-se încet la frigare. În spatele localului era un bufet cu terasă, „Saivanul” cum îi spuneau sucevenii, unde, la micii rumeniţi pe grătar, sau la crenvurştii fierţi cu muştar, se consuma bere la halbă sau la ţap şi „muniţie grea” cu denumiri în jargon „matrafux”, „strapazol” sau „trifazat” (amestec făcut din două părţi apă şi una spirt rafinat).
„Saivanul” a dispărut şi el şi s-au construit Banca Comercială şi Hotel „Bucovina” (cu restaurat, terasă, bar şi cofetărie, dar şi cu prima sală de bowling la subsol).
Suceava – Centrul vechi în anii 70
„EPOCA DE AUR”„MIRA”„CAPRA CU TREI IEZI” ŞI ECHIPE DE CONTROL OBŞTESC…
În zonele de extensie urbană (Areni, Mărăşeşti, cartierele „George Enescu” şi „Obcini”) au apărut, din prima jumătate a anilor ’70, restaurantele „Areni” (altul decât vechiul bufet cu acelaşi nume), „Gostat”, „Nordic”, „Rarău”…
Cârciumile aveau clienţi de dimineaţa până seara târziu, oamenii petreceau cu muzică, mâncarea şi licorile bahice se găseau din belşug.
„Epoca de aur” a socialismului încă nu se făcea simţită. Restaurantele şi cârciumile nu aşteptau ora 10.00 dimineaţa („mira”) pentru a pune în vânzare băuturi alcoolice şi nu se închideau seara la ora 22.00, pe străzi încă nu-şi făcuseră apariţia patrulele mixte care legitimau cetăţenii (un miliţian, un militar în termen şi doi membri ai formaţiunilor de gărzi patriotice – numite ironic „capra cu trei iezi”), iar magazinele şi alimentarele nu erau bântuite de echipele de control obştesc, alcătuite din membri de partid pensionari şi sindicalişti vigilenţi.
Cabana Adancata
CABANA DIN PĂDURICE, „CĂPRIOARA” ŞI RAŢA DIN VÂRFUL STÂLPULUI UNS CU VASELINĂ
La o altă margine a oraşului, la ieşirea din vechea mahala a Cut-ului, în păduricea de molid din apropierea Uzinei Electrice, era o cabană cu pavilioane din lemn, cu activitate sezonieră, care se deschidea la început de Florar şi funcţiona până la sfârşitul lunii octombrie. Frecventată cu precădere la sfârşit de săptămână, luminată prin anii ’60 cu felinare, cu muzicanţii cântând pe o platformă acoperită (formaţie din care se desprindeau, pe rând, violonistul, saxofonistul sau acordeonistul pentru a le cânta chefliilor la masă), cabana era un loc în care se petrecea până noaptea târziu.
În pădurice, ceva mai spre poale, era o popicărie şi un pavilion cu bufet, cu o mică terasă pe care se jucau rummy, table şi şah. Pe locul cabanei de lemn se află astăzi Restaurantul „Capriciu”, iar mai jos, la baza păduricii de molid, s-a construit Restaurantul „Brădet”.
Tot în zona Cut-ului, pe la sfârşitul anilor ’60, pe strada Mitropoliei, s-a construit Hotelul „Balada” şi complexul BTT, hotel care avea la parter o braserie-bar.
Sucevenii, care voiau să petreacă în aer liber, mergeau, la sfârşit de săptămână, la cabanele şi terasele din afara oraşului. Cele mai frecventate erau cabanele de la Adâncata („Căprioara”) şi de la Ilişeşti. Cabana „Căprioara”, căutată pentru mâncarea bună dar şi pentru că oferea un loc de petrecere mai retras, situat mai departe de ochii curioşi ai concitadinilor, era asaltată, cu precădere, în zilele libere de 1 mai şi 23 august.
Hotel Arcasul
Pe când era elev, prof. Roman Istrati, care îl însoţea pe entomologul Ioan Nemeş în escapadele de „prins gâze” (de colectat insecte, pe care, de multe ori, le prindeau noaptea pe un cearceaf alb, la lumina felinarului), îşi aminteşte că, de 1 mai, în campingul din preajma cabanei se implanta un stâlp din lemn, uns cu un strat gros de vaselină, în vârful căruia era atârnată, într-o plasă, o raţă. Cel care reuşea să se urce pe stâlp devenea posesorul raţei în aplauzele asistenţei.
Cabana de la Ilişeşti era tot o locaţie de sezon, la care se refugiau şi chefuiau, pentru a nu fi în văzul publicului, activiştii de partid şi oficialităţile locale.
RESTAURANTUL CFR – „SERVICII PROMPTE LA ORELE DE SOSIRE A TRENURILOR”
Şi în cele două gări ale Sucevei existau restaurante. În Gara Burdujeni, în perioada interbelică, restaurantul, care deservea clienţii pe clase CFR – cu salon pentru călătorii claselor I şi II, şi separat pentru clasa a III-a) aparţinea unui armean. Aşa cum am aflat chiar de la unul din fii patronului, nonagenarul Andrei Avedic Gheorghiu (care, deşi trăieşte din anul 1970 în SUA, vine în fiecare vară la Suceava), potrivit caietului de sarcini impus de CFR, „restaurantul trebuia să fie deschis zi şi noapte şi să ofere servicii prompte la orele de sosire în gară a trenurilor”. Restaurantul, care a funcţionat un timp şi după naţionalizare în sistem de mandatariat, s-a degradat apoi şi a devenit o cârciumă ordinară. În Gara Suceava Nord (Iţcani), în afară de bufetul de pe peron, exista şi o cârciumă cu terasă în parcul feroviar de alături.
SUPRAREALISM AUTOHTON – BUFETUL DIN CIMITIRUL ARMENESC
Trebuie să spun că în afara localurilor menţionate (cărora, după 1990, odată cu începerea procesului de privatizare şi promovarea liberei iniţiative, li s-au adăugat numeroase altele) în anii ’70-’80 funcţionau o serie de alte locante, cârciumioare, birturi populare, chioşcuri şi bufete (unele sezoniere, ca cele din zona ştrandului sau – adevărată mostră se suprarealism autohton – bufetul care a existat o vreme în cimitirul armenesc Sf. Simion, desfiinţat apoi pentru că acolo se adunau la băut şoferii şi mecanicii de la garajul PCR din apropiere).
Cu denumiri care n-au supravieţuit supradenumirilor populare („Trei scări”, „Trei păduchi”, „La ostreţe”…), cu rezonanţe feroviare („Rapid”, „Expres”,…), cu sugestii regionale sau naţionale („Casa Bucovineană”,„Naţional”…) sau cu ecouri geografice („Nordic”, „Carpaţi”, „Rarău”, „Mestecăniş”…) cârciumile Sucevei au marcat, marchează şi vor marca în continuare (cu schimbările inerente trecerii anilor) harta locală a urbei.
TIBERIU COSOVAN
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu