vrăjitoarea care a prezis moartea Ceaușeștilor

Povestea Lailei, vrăjitoarea care a prezis moartea Ceaușeștilor

Posted by 

admin

 on 19 martie 2016

45

Misterul din jurul existenţei celei mai mari prezicătoare din ţara noastră n-a fost niciodată descifrat. Astăzi, există puţine persoane în viaţă care mai pot furniza date despre Laila. Ea a dus în mormânt secretele unui har înnăscut, pe care numai vrăjitoarele autentice ştiu să-l folosească. 

                                               O ţigăncuşă cu puteri deosebite

Laila s-a născut în anul 1909, în satul Negreşti din judeţul Iaşi, într-o familie de ţigani înstăriţi. De la vârsta de patru ani a rămas orfană. Apoi a crescut pe lângă un schit de călugăriţe, care au ajutat-o să absolve patru clase primare. Cei din jurul ei au observat că fata avea „puteri deosebite”, pe care nimeni nu le putea explica. Intuiţia o ajuta să pătrundă cele mai ascunse taine ale oamenilor, cărora le spunea ceea ce „vedea” sau simţea. Laila a învăţat cum să-şi folosească puterile şi a reușit să intre în cercurile cele mai înalte ale societăţii. Profesorul Tudor Coman avea s-o iniţieze în tainele grafologiei, dar, se pare că tânăra ţigancă şi-ar fi însuşit tainele ocultismului chiar la Paris, după cum afirmă anumite voci. Nu există însă dovezi concrete, aşa că nici noi nu ne hazardăm să susţinem aceste teorii.

                                „Cînd voi ieși eu din pușcărie, vei fi mort de 6 luni…”

Primul soţ al Lailei a fost doctorul veterinar Virgil Aloman. Acesta era uimit de frumuseţea tinerei sale soţii şi de însuşirile deosebite pe care ea le poseda. Bărbatul acceptase să primească clienţii prezicătoarei, chiar în locuinţa lor, de pe strada Bibescu Vodă, nr. 38 din Bucureşti. Majoritatea celor ce le treceau pragul sfârşeau prin a se îndrăgosti nebuneşte de Laila. Dar în spatele acestei frumuseţi se ascundea însă un suflet zbuciumat şi multă suferinţă. Autorităţile vremii, care interziceau astfel de practici ocultiste, au condamnat-o la doi ani de detenţie. În momentul în care judecătorul a pronunţat sentinţa, Laila s-a ridicat demnă în picioare şi i-a strigat: „Când voi ieşi eu din puşcărie, dumneata vei fi mort de şase luni!”. Lumea din sală a râs în hohote, ca de o glumă bună, iar Laila a fost aruncată în temniţă. Dar, exact cum i-a fost prezis judecătorului, aşa s-a întâmplat. Înainte ca prezicătoarea să iasă din puşcărie, judecătorul a fost călcat de o maşină şi a murit în chinuri groaznice la spital. Oamenii au început s-o privească de atunci cu frică. Soţul ei, Virgil Aloman, a fost şi el arestat în acea perioadă, pe motive politice. La scurt timp după ce a ieșit din pușcărie, Laila a divorţat. Au mai trecut 15 ani de la această întâmplare şi lucrurile păreau că reintră în făgaşul lor normal. În toată această vreme, ghicitul a fost, pentru Laila Păduraru, singura sursă de venit. Era permanent hăițuită de Securitate şi deseori obligată să colaboreze, pentru a beneficia de anumite…graţieri. La un moment dat, aflându-se într-o anchetă efectuată în beciurile poliţiei, femeia i-a spus ofiţerului: „Pe mine tot aici mă găseşti, însă acu’ du-te acasă, că ţi-o murit nevasta!”. Poliţaiul, ştiind ce-i poate pielea Lailei, a alergat într-un suflet la domiciliu. Când a deschis uşa, a rămas înţepenit în prag. Laila nu minţise. Nevastă-sa tocmai avusese un infarct. Era moartă…

                                       Preziceri cumplite care se adeveresc

Printre puţinii care mai pot depune mărturie astăzi în privinţa capacităţior uluitoare ale Lailei, s-a aflat şi doamna Livia Rau din București: „Mama a cunoscut-o pe Laila în casa unor prieteni. La început era neîncrezătoare în puterile vrăjitoarei şi era mai mult atrasă de neobişnuita frumuseţe a acesteia. Când a văzut-o pe mama mea, Laila i-a spus, încă de la început, că va creşte un copil străin şi că va muri de o boală rară. Cred că îi plăcea teribil să șocheze. Mama a rămas stupefiată, dar cei prezenţi au zâmbit. A trecut o vreme şi mama părea că a uitat de preziceri. După doi ani, sora mamei şi soţul acesteia au murit într-un accident de circulaţie, lăsând orfan un nou-născut. Eu aveam şase ani pe atunci. Părinţii mei au fost nevoiţi să-l înfieze pe verişorul meu. După zece ani, tata a plecat în Irak, împreună cu brigada de constructori pe care o conducea. A stat acolo trei luni, timp în care mama mea l-a vizitat o singură dată. La întoarcerea în ţară, ea s-a îmbolnăvit şi nici un medic n-a reuşit să afle de ce suferea. S-a bănuit, totuşi, că fusese vorba de o febră tifoidă, dar într-o formă gravă. A zăcut şapte luni de zile, apoi, la capătul puterilor, şi-a dat obştescul sfârşit. Prezicerile Lailei se adeveriseră. Mama înfiase un copil și murise, biata, din cauza unei boli rare și cumplite.”

                                 Am cunoscut-o pe Laila şi îmi era frică de ea

Ioan Ilie avea 82 de ani, când l-am cunoscut eu în 1999. Acum nu cred că mai este printre noi. Locuia într-un imobil de pe bulevardul Magheru, chiar vis-a-vis de hotelul Intercontinental. Bătrânul mi-a povestit că a cunoscut-o personal pe Laila: „Nu-mi aduc aminte exact în ce lună eram. Dar anul e sigur: 1959. În seara aceea eram cu o amică şi, din cauza ploii torenţiale, ne-am adăpostit la barul „Zori de zi”, care se afla pe locul actualului Teatru Naţional. Nu frecventam acest local, aşa că nu prea ştiam cine îşi face veacul pe acolo. Printre cei prezenţi am remarcat o frumoasă doamnă, pe care mi-a prezentat-o chiar prietena mea. Aproape toată noaptea am rămas în compania lor. Atunci am aflat de cabinetul particular pe care aceasta şi-l deschisese, undeva pe cheiul Dâmboviţei. În acele timpuri, un astfel de cabinet era un act de curaj sau însemna că ai mari relații. La un moment dat, Laila ne-a făcut o demonstraţie pe loc: Îi vedeţi pe tinerii de la masa aia?, ne-a întrebat ea. Ăla din dreapta va face scandal şi vor fi daţi afară din local cu toţii. Cele spuse s-au întâmplat după câteva minute. Am rămas stupefiat. Aşa ceva nu era posibil! Începuse să mi se facă frică de ea! Chiar la început voiam s-o întreb ce va fi cu mine, dar am renunțat. Am preferat să nu aflu!” După noaptea aceea, Ioan Ilie a început să frecventeze barulul, timp în care a întâlnit-o de mai multe ori pe Laila. Au devenit amici, chiar dacă lui îi era teamă de ea. „Pentru că niciodată nu îi ceream să-mi spună ceva despre mine, Laila m-a rugat într-o seară să scriu ceva pe o bucată de hârtie. Indiferent ce. Zicea că mie nu poate să-mi ghicească decât în scris. După ce s-a uitat câteva minute, mi-a spus că voi pleca în străinătate şi voi lăsa în urmă o mamă bolnavă, dar nu ea va muri, ci tatăl meu.” M-am ridicat de la masă şi am fugit speriat. Credeam că e nebună. Nu aveam cum să merg în străinătate, iar mama şi tata nu erau bolnavi deloc.” Dar, din păcate, tot ceea ce îi prezise Laila s-a şi întâmplat. După o săptămână, Ilie a fost trimis într-o delegaţie în Polonia, pe neaşteptate. Mama lui s-a îmbolnăvit brusc, iar tatăl lui a murit după o lună.

       I-a spus Elenei Ceauşescu: „Veţi avea o moarte violentă într-o zi de sărbătoare”

Profesorul Tudor Coman, cel care a pus bazele şcolii de parapsoihologie, îşi aminteşte cu plăcere de perioada când a cunoscut-o pe Laila. El a intuit imediat însuşirile ţigăncii. „Era în 1958, îşi aminteşte prof. Coman. Femeia aceasta avea harul înnăscut şi nimeni nu putea explica felul în care ea vedea sau simţea. Chiar eu am apelat o dată la ajutorul ei, într-o problemă. După moartea soţiei mele mi s-a întâmplat ceva groaznic, iar Laila m-a ajutat să trec peste acest necaz. Sufeream foarte mult şi voiam să mă sinucid. Pur şi simplu nu mai iubeam viaţa. Femeia aceasta mi-a întins o mână. Astfel am ajuns să colaborăm. Eu am învăţat-o tainele iridiologiei, ghicitul în irisul ochiului. Mi-aduc aminte că cea mai mare obsesie a ei era legată de propria moarte, pe care şi-o prezisese singură. Ştia că nu se poate împotrivi destinului.” Prin anii ’77-’78, pe vremea afacerii Ştefănescu, un mare falsificator de vinuri, prezicătoarea Laila l-a rugat pe profesorul Coman să-şi spună părerea faţă de soarta unor oameni cu funcţii mari în stat care o contactaseră. Era vorba de un procuror şi un judecător. Ei fuseseră implicaţi în afacere cu vinurile falsificate şi se temeau că vor fi condamnaţi pe viaţă sau chiar împuşcaţi, aşa cum s-a întâmplat cu Gheorghe Ştefănescu. Femeia avea la ea două bucăţele de hârtie, pe care era ceva scris de cei doi acuzaţi. Ea simţea că aceştia nu vor păţi nimic în urma cercetărilor, dar ar fi vrut să ştie şi părerea profesorului Coman. El a dat din umeri, nefiind sigur pe viitor. Peste câtva timp, însă, prezicerile femeii s-au împlinit din nou. Într-adevăr, Ceauşescu avea să-i amnistieze pe toţi cei ce fuseseră condamnaţi până la cinci ani de închisoare şi cei doi au scăpat. În ultima perioadă a vieţii, Laila intrase în contact chiar cu Elena Ceauşescu. După cum se ştie, soţia dictatorului avea preocupări oculte şi amândoi erau interesaţi de viitorul lor. Prezicătoarea a fost invitată într-o zi la cabinetul II şi i s-a cerut să ghicească. Ţiganca nu a ezitat nici o clipă să-i spună Elenei Ceauşescu: „Dumneavoastră şi soţul veţi avea o moarte violentă într-o zi de mare sărbătoare…” Elena s-a întunecat la faţă, dar nu i-a zis absolut nimic Lailei. Vreo 12 ani mai târziu, Ceauşeştii erau ucişi, prin împuşcare, pe 25 decembrie 1989, de Crăciun.

O locuinţă prădată, un soţ infidel, un cadavru tăiat în două şi, din nou, Laila în acţiune…

Pe o străduţă din cartierul Baicului locuiau soţii Popovici. Ea, asistentă medicală, el, tehnician dentar. Împreună agonisiseră o sumedenie de bunuri, bijuterii, blănuri, obiecte de artă de mare valoare. Familia era invidiată de toţi cunoscuţii pentru prosperitatea în care trăia. Nenorocirea a venit într-una din zile când, întorcându-se de la serviciu, soţii Popovici au constatat că locuinţa le-a fost spartă. Curios era faptul că hoţul furase mai mult din lucrurile femeii şi doar un pardesiu al soţului. Miliţia nu a putut da de nici un fir. După o lună şi jumătate, casa soţilor Popovici era din nou prădată, fără ca miliţienii să poată da de urma făptaşului. Timp de nouă luni după aceea, casa le-a fost jefuită de şase ori. Ajunsă la capătul răbdării, doamna Popovici a chemat un preot, să facă o sfeştanie. După cum este obicieiul, preotul a aprins trei lumânări şi a umplut un vas cu apă. În timpul slujbei, acesta a scăpat, nu se ştie de ce, crucea grea din argint peste vas, care s-a spart în două. Luna următoare, însă, casa a mai fost prădată încă o dată. Atunci, doamna Popovici a apelat la prezicătoarea Laila. Ţiganca i-a spus că îşi va recupera în curând toate bunurile. Ea le-a explicat soţilor Popovici că averea lor a fost furată de un bărbat cu „viaţa împărţită în două” şi care tot aşa va pleca pe lumea cealaltă. Femeia n-a înţeles mare lucru din prezicerile Lailei, însă într-o după amiază a fost chemată de miliţie să identifice la Institutul Medico-Legal, un cadavru. Ajunsă la faţa locului l-a recunoscut pe soţul ei, care fusese tăiat în două de un tren marfar ce circula în zona Baicului. Trupul era despicat exact pe verticală! După acest accident, casa femeii n-a mai fost jefuită. Trecuseră câteva luni de la tragicul eveniment şi într-o noapte, doamna Popovici a fost chemată să facă o injecţie unei bolnave, ce se zbătea între viaţă şi moarte. Când bolnava a adormit, asistenta s-a aşezat într-un fotoliu alături. Starea pacientei era cu adevărat gravă. La un moment dat a putut observa că muribunda purta pe degete şi la gât, chiar bijuteriile ei, dispărute cu ceva vreme în urmă. Uluită, doamna Popovici şi-a aruncat privirea prin casă, recunoscând tablourile ce-i fuseseră furate. A deschis uşa unui şifonier, unde şi-a găsit blănurile. Atunci a înţeles că hoţul era, de fapt, fostul ei soţ, pe care îl bănuia de multă vreme că duce o existenţă dublă. Împreună cu mai mulţi martori şi cu poliţia, asistenta a reuşit să-şi recupereze integral bunurile furate. Amanta defunctului soţ s-a stins şi ea, după câteva zile, fiind bolnavă de două boli grave: ciroză şi tuberculoză. Şi în privinţa ei, cifra doi avea o semnificaţie. Din nou, prezicerile Lailei se adeveriseră…

                  „Laila te-ai dus, dar pentru mine vei fi nemuritoare…”

În 1977, Laila s-a recăsătorit, de data aceasta cu un inginer pe nume Rotariu şi s-a mutat pe strada Glinka la nr. 3. Din nu se ştie ce motive, femeia s-a apucat de băut şi curând a început să aibă grave probleme de sănătate. Soţul ei o iubea nebuneşte şi ar fi făcut orice ca să o facă fericită, însă, după un timp, el a fost nevoit să o interneze la dezalcoolizare. Pentru Laila a urmat o perioadă de tristeţe şi singurătate. Apoi, a făcut o criză puternică cardiacă şi nimeni nu-i mai dădea şanse de recuperare. A ajuns la spial. Pentru inginerul Rotariu era ultima dată când îşi vedea nevasta în viaţă. În salonul de reanimare, Laila a deschis ochii larg, ca şi cum ar fi vrut să cuprindă cu privirea întreaga lume, apoi i-a închis pentru totdeauna. Era data de 16 noiembrie 1979. Pentru inginerul Rotariu moartea soţiei a fost cea mai grea lovitură pe care i-o dăduse viaţa. După câteva zile, el a fost găsit decedat într-un şanţ. Medicii legişti i-au descoperit într-unul dintre buzunare un bilet pe care bărbatul mâzgălise câteva cuvinte cu greu de desluşit: „Laila te-ai dus, dar pentru mine vei fi nemuritoare…”

                     Laila i-a spus, mamei: „Ai un băiat; ajunge scriitor”.

„Avea să-i sporească uneia (Lailei, n.n.) faima fostul ilegalist și primar al Capitalei, Constantin Doncea. Uitându-i-se în zațul ceștii băute, femeia i-a spus: „Îți moare dușmanul!“. Peste câteva luni, Gheorghiu-Dej pleca într-adevăr pe lumea cealaltă. În Bucureștiul de la cumpăna deceniilor șase si șapte, o ghicitoare elevată era Laila, indiancă autentică, grafoloagă la care uneori recurgea și Miliția pentru cazuri încâlcite. Locuia lângă Spitalul Brâncovenesc și primea îmbrăcată după moda vremii – în 1959 în „pantalon pescăresc“ – așezată pe o sofa. Taxa era de 25 de lei. Vorbea lapidar și intuia femeile care se îndoiau de capacitățile sale, întrebându-le calm: „De ce ai mai venit la mine?!…” Nu pregetau să îi calce pragul, cu discreția și precauțiile de rigoare, femei din lumea mare a timpului, inclusiv neveste ori fiice ale unor demnitari. Pe când autorul acestor rânduri avea șase sau șapte ani, Laila i-a spus, între altele, mamei sale: „Ai un băiat; ajunge scriitor”. (sursa ultimului fragment: Dan Ciachir/ Derusificarea și „dezghetul”, perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej)