Despre Nastase, asa o fi?
Nu îmi mai fac vreo iluzie că
românii îşi amintesc, ştiu sau mai vor să ştie ce au trăit înainte de 1990. Dar
îmi e greu să accept că au uitat sau nu mai vor să ştie nici ce au trăit în
urmă cu zece-doisprezece ani, în „epoca Năstase”. Aş dori să le spun, în acest
moment în care mulţi dintre noi par să fie lăcrimos loviţi de amnezie, ce
imagine mi s-a gravat mie în minte când se vorbeşte de anii 2000: imaginea unui
grafician, Dan Erceanu, director pe atunci al Bibliotecii Naţionale, ridicat cu
cătuşe la mâini şi instalat într-o celulă la Rahova. Omul era hipertensiv,
supraponderal şi a primit, odată adus în celulă – şi asta ca să simtă mai bine
ce făcuse şi cu cine îndrăznise să se pună – patul de sus.
Recent, s-a inaugurat fastuoasa
clădire a Bibliotecii Naţionale. Scheletul care se înălţase în orizontul
măreţului proiect al Casei Poporului şi al bulevardului Victoria Socialismului
avusese de la bun început această destinaţie. Prin 2002, premierul de atunci,
Adrian Năstase, şi-a dorit clădirea la care se tot lucra – ca sediu al
guvernului. Cel din Piaţa Victoriei, de provenienţă interbelică, nu mai
corespundea gusturilor faraonice ale deceniilor din urmă. Directorul
Bibliotecii, Dan Erceanu, şi-a apărat patrimoniul şi a refuzat să accepte
schimbarea funcţiei clădirii. S-a adresat ambasadelor, şi-a mobilizat colegii
de breaslă, intelectualii au ridicat glasul. În timpul uneia dintre vizitele
făcute pe şantierul Bibliotecii, flancat de Şerban Mihăilescu, secretarul
general al guvernului, Erceanu a trăit o scenă halucinantă. A simţit la un
moment dat un cot între coaste şi a auzit, şuierate printre dinţi, următoarele
vorbe: „O să vă ia mama-dracului pe toţi ăştia ai voştri cu societatea civilă!”
Şi a urmat o înjurătură fioroasă. Astăzi, datorită tenacităţii de-atunci a lui
Erceanu, românii au una dintre cele mai impunătoare biblioteci europene.
Răfuiala a venit la scurtă vreme.
Lui Dan Erceanu i s-a înscenat o poveste cu „păgubirea statului român cu 1
milion de dolari”, şi asta pentru că ar fi permis unei edituri străine scanarea
unui manuscris medieval aflat în patrimoniu. Românii nu au fost şocaţi de
stilul americano-latin în care un premier îşi regla conturile cu unul dintre
intelectualii ţării. Nimeni, până astăzi, nu i-a mulţumit lui Erceanu pentru
existenţa noii Biblioteci Naţionale şi nu ştiu să fi existat vreo reparaţie
prin justiţie (sau altfel) pentru trauma care, cu comandă de la vârf, i-a fost
provocată. Câţiva dintre ziariştii care înainte de 2000 erau tare vehemenţi
(după 2005 au devenit de-a dreptul sângeroşi), atunci, în epoca Năstase – dar,
desigur, nimeni nu-şi mai aminteşte nici de asta – au tăcut mâlc vreme de patru
ani, de teama că ei şi ziarele lor nu vor mai primi tainul care lua forma
banilor de reclame venite de la Ministerul Economiei, Transporturilor sau al
Comunicaţiilor. (Ce ingenios! Cu banii noştri erau mituite ziarele.)
A plâns atunci cineva, i-a fost
cuiva milă, când a văzut un intelectual trimis la închisoare în cătuşe din
setea de răzbunare a unui stăpân vexat? Sau, poate, în mentalul colectiv de
astăzi cetăţeanul de rangul doi Erceanu, un biet artist plastic şi şef de
Bibliotecă Naţională, nu poate sta pe acelaşi cântar cu un „cetăţean suprem”,
căci prim-ministru?
Vorbesc fără patimă, vorbesc doar
din aducere-aminte. Era şi epoca ziariştilor bătuţi (a celor câţiva, care nu-şi
uitaseră meseria) şi a altora, din Timişoara, dispăruţi. Mai era epoca în care
la una dintre televiziuni rula nu ştiu ce serial italian (Caracatiţa?) şi ştiu
că se făceau analogii între tehnicile mafiote de acaparare a instituţiilor
statului descrise în film şi felul în care se organiza, tentacular, corupţia la
noi. Ţin minte că, prin 2001, m-am văzut cu un fost prim-ministru din epoca lui
Constantinescu. Şi că mi-a spus: „ Ehe, furam şi noi, da’ vă spun sincer, furam
ca găinarii. Ăştia, domle, fură ca profesioniştii de mare clasă!” Nu mai ştiu
ce precumpănea în glasul fostului premier pre-năstăsian: invidia? admiraţia? un
dram de dezaprobare? Mai ţin minte că ne-ntrebam cu toţii pe atunci, uitându-ne
la pululaţia de „baroni locali” (atunci a intrat, vă amintiţi? sintagma asta în
limba română, cu referire la liderii politici locali) şi la bogăţiile adunate
de miniştrii şi prim-miniştrii noştri socialişti şi democraţi: De unde naiba se
îmbogăţesc în halul ăsta dintr-o simplă leafă? De ce nu-i întreabă nimeni, ca-n
Franţa sau Germania, de provenienţa caselor, tablourilor, limuzinelor şi a
bijuteriilor?
Cum se face că le plângem astăzi de
milă tocmai celor care, furându-ne prezentul de atunci, ne-au mai furat o
bucată de viitor? N-ar fi mai înţelept să ne plângem nouă de milă pentru
situaţia în care am fost aduşi?
Pe domnul Năstase am apucat să-l
cunosc, în treacăt, înainte de 1990, la party-ul unui astrolog iubitor de
tablouri. După ’90, i-am urmărit evoluţia ca şi cum m-aş fi uitat la un film. A
urcat spre putere venind dintr-o lume care românilor le-a rămas şi până astăzi
ocultă şi în care roluri importante jucau antrenorii post-Pacepa ai tinerilor
„activişti”, de tipul Ristea Priboi, ajuns o vreme consilier al premierului
Năstase şi dispărut apoi, în urma protestelor vehemente ale presei, se pare că
undeva pe Coasta de Azur. Ce m-a uimit în urcuşul lui pe pârtia puterii a fost
aerul de despot oriental pe care începea să-l respire, dar combinat cu ceva din
rolurile jucate de Marlon Brando în filmele lui Francis Coppola. (De altfel,
perindarea recentă pe la patul de spital te duce cu gândul la primenirea vechii
echipe cu o generaţie tânără şi răzbunătoare, în care rolul lui Brando l-a luat
Al Pacino.) Inadecvarea dintre cadrul democratic afişat al societăţii şi
strângerea pârghiilor puterii într-o singură mână era, cred că pentru mulţi
dintre noi care ne legănam în iluzia democraţiei, frapant. Drama lui Adrian
Năstase este drama tuturor celor care, prin deţinerea neîngrădită a unei
funcţii supreme într-un stat necopt democratic, se aşază, psihologic, deasupra
oamenilor, uitând că prin failibilitate istorică şi prin caracterul trecător al
trupului, ei nu sunt, aşa cum nu suntem nici unii, decât nişte bieţi omuleţi.
Faptul că, judecat şi condamnat în unanimitate pe un dosar care conţine fapte,
el nu-şi poate interioriza vina, arată că, psihologic, se aşezase şi rămăsese
în punctul în care nu mai împărtăşea cu semenii săi consensul infracţiunii, al
culpei şi al răspunderii. El pentru el, indiferent ce ar fi făcut sau făcuse,
devenise, ca urmare a supradozei de putere pe care o ingurgitase,
necondamnabil. România nu a condamnat în premieră după ’90, aşa cum se spune,
un prim-ministru, ci un om drogat de putere într-o ţară care nu se putea
desprinde de modelul despotului oriental drogat de putere. Iar genealogia
acestui despot bate departe şi pare mereu actuală, de vreme ce coboară de la
„Marii Regi” al Persiei din secolele VI şi V a. Chr. (aţi auzit de Cyrus şi
Darius) şi urcă, la mica noastră scară, până la „secretarul general al
Partidului”, Ceauşescu.
Şi mai e ceva. Fiecare viaţă are
abisurile ei din culise. Nu ştiu de ce, dar n-aş dori deloc să ajung să-mi
arunc o privire în abisul şi culisele vieţii domnului Năstase. Cred că sunt
nespus de complicate. Îmi ajunge ce am văzut cu toţii în aceşti douăzeci şi doi
de ani. Şi pe care, pentru a evita derapajele judecăţilor de azi, nu avem decât
să ni-i aducem aminte.
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu