Poemul „Vrem Ardealul“ a fost scris în 1914 de Radu Cosmin

Poezia adusă conspirativ la Blaj în 1915 trebuia reprodusă şi difuzată în rândurile elevilor și profesorilor din oraș, dar și din împrejurimi. Cea mai spinoasă problemă o ridica tocmai multiplicarea versurilor, întrucât maşini de scris aveau doar câteva instituții, lucru care putea deconspira întreaga operațiune în fața autorităților austro-ungare.

Poemul „Vrem Ardealul“ a fost scris în 1914 de Radu Cosmin, în contextul începerii Primului Război Mondial. În scurt timp, poezia a ajuns un adevărat material incendiar, atât pentru românii de dincolo de Carpați, dar mai ales pentru cei ardeleni.

Alegerea Blajului ca loc în care să fie distribuită poezia scrisă de Radu Cosmin nu a fost întâmplătoare. Oraşul era la acea vreme o localitate a românismului din Ardeal.

Poezia a ajuns la Blaj în 1915, în mod conspirativ, printr-un mecanic de locomotivă român, care făcea cursa cu trenul la punctul de frontieră Predeal (granița dintre România și Ardeal la acea vreme). Mai exact, bărbatul a ascuns hârtia în tureacul cizmei.

Trădată de un român la care a ajuns poezia

În scenă intră Maria Puia, dactilografă la biroul judiciar al Mitropoliei Blajului. Tânăra de 22 de ani, ce provenea dintr-o familie modeste cu cinci copii din oraş. A dat dovadă mult curaj, când şi-a asumat sarcina multiplicării şi difuzării poemului. Acţiunea tinerei dactilografe a fost încununată de succes. Poezia a ajuns la sute de persoane care o transmiteau de la om la om. Se spune chiar că intelectualii şi elevii Blajului o învățaseră pe de rost.

„Una din legăturile Mariei Puia cu liceul de băieţi Sf. Vasile din Blaj a fost elevul din clasa a-V-a Răhăianu Oliviu, al cărui tată a fost coleg de birou cu tânăra dactilografă. Acest elev, după terminarea studiilor superioare, a ajuns un distins avocat în oraşul Alba Iulia, sub îndrumarea căruia am avut norocul să-mi fac ucenicia profesională de avocat. Datorită acestor relaţii şi împrejurări, am ajuns şi eu în posesia poeziei «VREM ARDEALUL»“, susține veteranul de război, avocatul Ioan Avram, cel care a decis să o facă cunoscută publicului larg.

Efortul ascuns al tinerei dactilografe nu a rămas prea multă vreme departe de ochii vigilenți ai organelor austro-ungare de represiune. Cum s-a întâmplat de atâtea ori, și de această dată s-a găsit un trădător de neam. Este vorba de Ioan Popa, unul dintre cei care a primit poezia de la tânăra dactilografă. Imediat Maria Puia a fost arestată şi supusă unor chinuri şi presiuni sălbatice. Cu toate acestea tânăra de la Blaj a refuzat cu îndârjire să divulge date sau persoane implicate în acţiunea de răspândire a poemului „Vrem Ardealul“.

A preferat să le ducă cu ea în mormânt, ca pe cel mai preţios secret socotit de ea, mai presus chiar de viaţa ei. Aşa se explică faptul că în singurătatea celulei în care a fost închisă, tânăra Maria Puia s-a spânzurat cu franjuri rupte din rochie. În modul acesta «scoarţele» odiosului dosar al anchetatorilor, s-au închis, fără a se obţine rezultatul urmărit, adică suprimarea din luptă a rezistenţei românilor din Blaj. În scrisoarea de adio adresată mamei sale, fraţilor şi prietenilor săi, găsită asupra sa, prin rândurile respective, tânăra eroină se roagă de iertare pentru supărarea pe care le-a făcut-o, spunându-le ca o consolare: « Am socotit că e mai bine să mor eu singură decât alţii o sut㻓, mai susține Ioan Avram, care deține și scrisoarea de adio originală lăsată de tânăra din Blaj.

Cât despre conținutul poemului, putem spune că a reușit să surprindă voinţa şi revolta românilor, dar și un rechizitor la adresa regelui Carol I.

Redăm mai jos poemul „Vrem Ardealul “, scris în 1914 de Radu Cosmin:

„Maiestăţii Sale Regelui

Sire, am văzut în noapte regimentele pe stradă,

Baionete, săbii, goarne şi-am gândit că-i vreo paradă

Am crezut, că merg oştenii mândrei noastre artilerii,

Să salute-n glas de tunuri ceasul sfânt al învierii…

Am crezut la miezul nopţii, că oştenii înarmaţi

I-ai chemat la ceasul ăsta să-i repezi peste Carpaţi!

Dar la sunetul de goarnă, în loc munţii să se sfarme

Oştile Măriei Tale au scos sabia să sfarme

Şi să-năbuşe în pieptul tinerimei idealul

Celor ce strigau în noapte: “Vrem Ardealul! Vrem Ardealul!”

Nu ştiu cine-a dat porunca şi barbară şi nedreaptă,

Dar socot, că nu-i măsura cea mai bună şi-n-ţăleaptă

Să se-năbuşe cu spade tot ce-avem mai sfânt în noi,

Sufletul întregii naţii, care strigă: “Vrem război!”

Patru luni, de când se schimbă rostul lumii la hotare,

Patru luni, de când ai noştri, robii hoardelor barbare,

Fraţii umiliţi de veacuri pier sub pajure străine,

Aşteptând şi-n ceasul morţii clipa, care nu mai vine…

Mor sub steagul lui Attila, milioanele de fraţi

Şi-n zadar privesc în friguri coasta mândrilor Carpaţi…

Vulturii Măriei Tale nu le zboară-ntr-ajutor,

Deşi stau gătaţi de moarte şi cu arme la picior!

Plâng pe văile Carpate, de pe lângă Tisa, de pe lângă Murăş,

Văduve atâtor vetre, că s-au dus flăcăii gureşi,

Să-şi dea viaţa pentru alţii, în năpraznicul război,

Când puteau să şi-o păstreze, pentru ei şi pentru noi,

Gârbove în pragul vetrei plâng femeile şi torc,

Aşteptând în van pe cei ce poate nu se mai întorc,

Gem la sân pruncii palizi, pe când tatăl moare-n şanţuri,

Iar prin temniţi zebrelite, câţi de-ai noştri gem în lanţuri

Geme Doamne tot Ardealul, să vaietă Bucovina

Aruncând asupra noastră toată lacrima şi vina

Că în clipa ce-o ameninţă s-o răpească alt stăpân,

Noi, plecaţi Măriei Tale, stăm cu mâinile în sân!

Ori am vrea ca alte neamuri dezrobind-o să ne-o deie

Şi să scrim din mila altor marea noastră epopee?!

Dar la lespedea din Putna, umbra lui Ştefan cel Mare

Tremură să se mai vadă insultată de sub umedul pământ.

Voievozii toţi se scoală, de sub lespezi de mormânt.

Şi eroii-atâtor veacuri şi Costinii, cărturarii,

Ce treziră-n noi mândria sângelui străbun latin,

Aşteptând să sune goarna, ceasului măreţ, divin!

Freamătă de nerăbdare, ca alăturea de noi,

Regimente-ntregi de umbre să pornească la război!

Ţărâna lui Mihai din Turda, cere astăzi răzbunare,

Alba Iulia tresaltă, tremurând de nerăbdare

Să-şi deschidă largă poarta împărătescului alaiu

Să primească pe urmaşul voievodului Mihaiu!

A venit, Mărite Doamne, ceasul mântuirii noastre!

Freamătă pământul ţării, şi sub zările albastre,

Steaua noastră ne surâde dintre creste Carpatine

Şi ne cheamă spre triumful mândriei noastre ginţi latine

Sângele roman îşi cheamă strănepoţii toţi la arme!

Căci de-i scris în clipa asta rostul lumii să ne sfarme,

Noi avem menirea sfântă, din frânturi să ne-ntregim

Neamul risipit de veacuri, de mai vrem ca să trăim!

Vodă Doamne! Nu e vreme de pierdut: ne cheamă Fraţii!

Şi nici când mai primitoare porţi nu ne-au deschis Carpaţii

Un fior imens şi tragic îi străbate pân’ la cer

Şi de-alung de Vatra Dornii, pân’ la Porţile de Fier,

Culmile parcă se-nalţă aspre şi dojănitoare

Că de n-am porni acuma: ei Carpaţii ar fi-n stare

Să se prăbuşească singuri în al vremilor iad,

Peste noi şi peste rasa blestemata-a lui Arpad!

Sire, ştim că sub coroana de oţel, ce porţi pe frunte,

Alte-s gândurile, care s-au pornit, ca să ne-nfrunte:

Glasul sângelui ce strigă, în suflarea românească,

Nu-i acelaşi de sub haina şi sub purpura regească,

Şi mai ştim, că pentru ceasul şi avânturile vremii

Pentru fruntea ta albită e prea grea podoaba stemii,

Dar de-ţi este, Sire, spada ruginită şi bătrână,

Dă-o s-o călească în focul tinereţii, altă mână!

De-ai uitat-o, Vodă Doamne, pilda Marelui Ştefan,

Ce bătrân prindea în mână viforosu-i buzdugan,

Şi punea pe plete albe lauri verzi de bărbăţie,

Lasă altora mai tineri buzduganul tău să-l ţie.

Dar de nu Te lasă glasul sângelui ce porţi în vine

Să-ţi pui laurii de aur ai victoriei latine.

Spune altora să cheme, pe vitejii din munţi şi plai

Şi cu cinste să-mplinească visul sfânt al lui Mihai“.

Nicu NEAG