Viața Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava.

Viața Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. De ce sunt duse pe străzi Moaștele Sfântului care ocrotește Suceava

 24 iunie 2019

1

Sfântul Mucenic Ioan cel Nou s-a nascut in orasul Trapezunt, in jurul anului 1300, din parinti binecredinciosi. Fiind negustor de marfuri a plecat cu corabia din orasul natal spre Cetatea Alba de la gurile Nistrului, aflata pe atunci in stapanirea tatarilor inchinatori de idoli. Aici a suferit moarte martirica pentru ca a refuzat sa se lepede de dreapta credinta.

Sfintele lui moaste au fost asezate in biserica din Cetatea Alba. Aici au stat 70 de ani, apoi in anul 1402, la 2 iunie, moastele Sfantului Mucenic Ioan, numit „cel Nou”, au fost aduse cu mare cinste din Cetatea Alba de trimisii voievodului Alexandru cel Bun si au fost asezate in biserica „Mirautilor” din Suceava, vechea capitala a Moldovei. In anul 1686 moastele Sfantului Ioan cel Nou au fost luate de oastea poloneza a lui Ioan Sobieski, impreuna cu Sfantul mitropolit Dosoftei, impreuna cu o mare parte din tezaurul tarii, si duse langa Liov. Dupa 97 de ani, la 13 septembrie 1783, sfintele sale moaste au fost readuse cu mare cinste la Suceava si au asezat in lacasul de cult ctitorit de Bogdan al III-lea, unde se afla si astazi. Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava este cinstit si in data de 24 iunie.

Viata Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava

Multi au vietuit in lume viata buna si placuta lui Dumnezeu, dupa invatatura Domnului nostru Iisus Hristos si dupa invatatura Sfintilor Lui Apostoli. Dintre acestia este si Sfantul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos, care desi s-a aratat cu mult timp mai tarziu, insa nu este mai mic decat cei de demult. Caci Stapanul Hristos si Dumnezeul nostru, datatorul de nevointe, a incununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci si acum, in vremea cea mai de pe urma, deschide usa marturisirii celor ce vor a se face mucenici si ii cinsteste cu aceeasi cinste, incununandu-i cu aceleasi cununi. Deci se cade sa incepem a istorisi de unde este nasterea si cresterea sfantului ce se praznuieste astazi, ce fel de lucruri bune a facut, cum a marturisit pe Hristos si cum a patimit pentru dragostea Lui.

In partile Capadociei, care se margineste cu Armenia mica, este o cetate mare si vestita ce se numeste Trapezunda. Acea cetate aflandu-se langa mare, multe corabii de pretutindeni se abateau pe acolo, pentru indestularea marfurilor si pentru avutia ce se afla in ea. Din aceasta cetate a odraslit acest mare placut al lui Dumnezeu, Sfantul Mare Mucenic Ioan. El s-a nascut din parinti crestini, binecredinciosi, iubitori de Dumnezeu si impodobiti cu fapte bune; intru care si pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescandu-l si deprinzandu-l, l-au facut desavarsit in faptele cele bune crestinesti. Iar de vreme ce acea cetate este zidita langa mare si cetatenii ei erau obisnuiti a umbla cu corabiile pe mare si a face negutatorie, spre a-si castiga cele de trebuinta, de aceea si fericitul Ioan adeseori, intrand in corabie si ducandu-se in multe cetati, facea negutatorie.

Deci intr-o vreme, i s-a intamplat lui ca a intrat intr-o corabie a unui om dintr-alta tara care avea multa negutatorie. Acela era de neam francez, cu credinta latin, adica papistas, cu naravul salbatic, nemilostiv si fara de omenie. Deci fericitul Ioan, intrand in acea corabie cu un astfel de om, diavolul a inceput a-i pizmui viata cea imbunatatita si placuta lui Dumnezeu, fiindca vrajmasul nu suferea cu usurinta faptele cele bune ale fericitului Ioan. Caci il vedea adeseori rugandu-se lui Dumnezeu, postind, fiind bland si plecat catre toti, lesne apropiat tuturor, facand milostenie catre toti, miluind pe toti cei lipsiti ce erau in corabie, indestulandu-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi mangaindu-i, dandu-le lor cele de nevoie din averile lui si intinzandu-le mana de ajutor in toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi si, izvorand totdeauna lacrimi, isi zicea: „De vei milui pe fratele cel ce patimeste rau, miluit vei fi si tu de Dumnezeu. Cum vei mangaia pe cel intristat asa vei fi si tu mangaiat de Dumnezeu”.

Acestea vazandu-le vrajmasul cel nevazut si pizmuindu-l, a vrut sa faca sfantului impiedicare de la calea mantuirii. Deci, mai intai, a gandit sa-l departeze de la dreapta si sfanta credinta a Bisericii Rasaritului. Pentru aceasta a indemnat asupra fericitului pe vrajmasul cel vazut, pe capitanul corabiei, care se impotrivea credintei celei drepte, ca sa ocarasca pe dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credinta a Rasaritului. De aceea, intre ei se facea mare cearta pentru credinta in calatoria pe mare, si totdeauna Sfantul Ioan biruia pe acel francez, ca un preaiscusit in invataturile cartilor si preainte- lept; si astfel ii rusina socoteala lui cea nedreapta si ereticeasca. De aceea, francezul acela se mania foarte rau asupra nebiruitului ostas al lui Hristos, se iutea si il batjocorea cu multe ocari si-l vrajmasuia, gandind rau asupra lui.

O vrajmasie ca aceea aprinzandu-se in apuseanul acela, ei au sosit cu corabia la malul Marii Negre cel dinspre tara Moldovei, langa Cetatea Alba. Deci, iesind din corabie, vrajmasul cel rau si pizmas s-a dus la eparhul cetatii, care era cu neamul si credinta turc, fierbinte pazitor si aparator al credintei sale celei turcesti. Si a adus capitanul la cadiu urmatoarea para impotriva Sfantului Ioan, zicand: „O, cadiule, este un barbat in corabie, care a venit cu mine aici si voieste sa se lepede de credinta sa cea crestineasca si sa se instraineze de patria sa.

El voieste a se apropia de credinta voastra si sa primeasca legea voastra cea turceasca, ca sa se faca partas al semintiei voastre. Aceasta o stiu deoarece, calatorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta si s-a jurat inaintea mea cu multe juraminte ca nicidecum nu-si va schimba gandul sau. De aceea tu sa ai indata purtare de grija pentru el, ca sa-l aduci la credinta voastra; caci multa cinste vei avea de la imparatul si de la toti cei de un neam si de o credinta cu tine, caci acest barbat este intelept si iscusit cuvantator, ritor prea ales si vestit, si nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decat cei ce sunt mai mari, mai de cinste si mai de frunte in cetatea Trapezunda”.

Acestea auzindu-le acel eparh pagan, s-a umplut de bucurie si sezand la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit sa cheme cu cinste la sine pe fericitul Ioan. Iar cand a venit si a stat inaintea lui, eparhul, privind la el cu fata vesela, i-a zis cu blandete: „M-am instiintat destule despre tine, cum ca esti om ales si intelept, din cei de frunte din Trapezunda, si cum ca ai iubit credinta noastra cea mahomedana si voiesti a te apropia de ea.

Caci astfel este credinta noastra, incat se lipesc si-si aprind inima de ea toti cei ce sunt cu gand curat si o inteleg pe ea; si celor ce o primesc cu bucurie, le da viata bine norocita si lungime de zile, pe cand credinta crestineasca este vrednica de ras. Pentru aceea, o prietene, nu mai zabovi, ci leapada credinta crestineasca care este defaimata si batjocorita de toti si cu glas mare inaintea a tot poporul ce s-a adunat aici, huleste si blestema legea si credinta cea crestineasca, caci pentru aceasta s-a adunat aici poporul, impreuna cu femeile si cu copiii lor, ca sa te auda pe tine marturisind acum credinta noastra; fiindca au auzit despre tine ca voiesti acum sa te faci propovaduitor al credintei noastre celei stralucite, bine norocite si desfatate.

Deci vino, o, minunatule, si stai impreuna cu noi si preamareste cu glas minunat soarele cel stralucitor, da cinste luceafarului care rasare inaintea soarelui si adu jertfa luminatorilor ceresti, celor ce lumineaza toata lumea. Astfel te vei invrednici de la imparatul nostru de multa cinste si de mari vrednicii; iar noua ne vei fi ca un frate adevarat, indulcindu-te de viata cea dulce impreuna cu noi. Deci calca in picioare legea si credinta crestineasca, ca una ce este defaimata si proasta, incat sa vada si altii si sa invete de la tine a cinsti credinta noastra”.

Iar fericitul Ioan, cata vreme acel cadiu viclean si raucredincios graia aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri si cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis in Sfanta Evanghelie:Cand veti fi dusi inaintea domnilor si imparatilor, pentru numele Meu, sa nu va ganditi mai inainte ce veti grai sau ce veti raspunde in acel ceas, ca vi se va da voua cuvant caruia nimeni nu va putea a se impotrivi, nici a raspunde toti cei ce se vor impotrivi voua.

Apoi, cautand cu ochii cei simtiti catre tiran si, raspunzand cu buna indrazneala, a zis: „O, cadiule! Mi se pare ca minti pe fata. Aceste cuvinte nu sunt ale mele, nici nu mi-a venit in cuget vreodata sa ma lepad de sfanta credinta a Domnului meu Iisus Hristos! Sa nu se intample un lucru necuvios ca acesta, nici sa ma lase Dumnezeu sa primesc in mintea mea un gand paganesc ca acesta. Acestea toate sunt mestesugiri ale vrajmasului adevarului si ale satanei, tatal tau; ca, intrand in tine ca intr-un vas al sau, graieste prin tine catre mine, si nadajduind ca ma va trage spre pieire, se sileste sa ma departeze de la Dumnezeul cel adevarat, care precum este Ziditor al tuturor fapturilor vazute si nevazute, asa si al soarelui acesta, pe care tu il cinstesti ca pe un Dumnezeu. Iar tu, fiind cuprins cu intunericul amagirii, nebuneste aduci fapturii cinstea aceea, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevarat, facatorul soarelui caruia tu te inchini.

Deci nu te amagi ca ma vei pleca la minciuna, ci mai vartos tu insuti invatandu-te de la mine taina adevarului, leapada, te rog, intunericul paganatatii care zace in sufletul tau si invredniceste-te a te face fiu al luminii, stralucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decat soarele. Si nu socoti ca soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaste ca este un luminator facut din fiinta focului si pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adica soarele, s-a zidit in a patra zi; deci cum poate zidirea sa fie Dumnezeu?”

Niste cuvinte ca acestea zicand Sfantul Ioan, si-a ridicat mainile si ochii catre cer, si a strigat cu glas mare in auzul tuturor: „Sa nu-mi fie mie a ma lepada de Tine, Hristoase Mantuitorul meu, Care esti Dumnezeu preamarit impreuna cu Tatal Tau Cel fara de inceput si cu Preasfantul Duh, o Putere si o imparatie! Nu ma voi inchina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafarului, nu ma voi lepada de lumina, nu ma voi lipi de intuneric, nu voi lasa pe Dumnezeul meu si nici nu voi sluji diavolului!”

Zicand aceste cuvinte marturisitorul lui Hristos, cu multa indrazneala si cu fata vesela, tiranul isi schimba adeseori fata sa, aprinzandu-se inauntru de focul maniei. Si neputand mai mult sa rabde pe mucenic, care ii graia impotriva si ii arata paganatatea si desarta lui credinta, caci pe Hristos pe Care Il hulea paganul ighemon, pe Acela Sfantul Ioan Il lauda si Il propovaduia in mijlocul poporului ca este Dumnezeu adevarat; iar credinta lui paganeasca, sau mai bine zis inselaciunea, o defaima si o surpa pana la sfarsit; pentru aceasta a poruncit ostasilor sai sa-l dezbrace pe mucenic de hainele sale.

Si indata facand ostasii cele poruncite, sfantul statea gol, fiind imbracat intru Hristos. Dupa aceea, cadiul a poruncit sa se aduca multe toiege inaintea lui, si uitandu-se catre mucenic, a zis: „Nu spune catre noi niste povesti ca acestea, ci leapada-te indata de credinta cea nefolositoare si primeste legea noastra cu toata inima, precum ai fagaduit, si impodobeste-te cu legile noastre. Paraseste de acum acele lungi cuvantari ale tale si implineste ceea ce ai fagaduit; iar de nu, apoi ma jur pe legea noastra cea bine norocita si slavita, ca nu numai iti voi zdrobi trupul cu toiegele acestea, dar te voi munci si cu alte munci prea cumplite si nesuferite firii; iar mai pe urma te voi omori cu moarte grea”.
Iar sfantul, raspunzand, a zis: „Tiranule si plinule de toata spur¬caciunea, nu sunt mincinos, nici cuvantator de povesti precum spui tu, ci sunt rob si marturisitor al adevaratului Dumnezeu Cel preamarit in Sfanta Treime. In El m-am invatat a crede de la stramosii si de la parintii mei, Lui unuia ma inchin, Aceluia aduc jertfa de lauda, pe El Il marturisesc, ca este Ziditor al tuturor fapturilor, pe Acela il astept judecator al viilor si al mortilor. Acela va veni sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele lui in vremea aceea, cand, dupa porunca Lui, soarele acesta ce se vede, asezat si randuit de Dansul pentru slujba oamenilor, se va intuneca. Pentru aceea nu te mai nadajdui ca vei auzi altceva de la mine decat numai cele ce le-am zis intai si de la inceput, acelea le graiesc si acum si le voi grai pana la sfarsit.

Ca niciodata nu ma voi lepada de Hristos Dumnezeu si Facatorul meu, niciodata nu voi cinsti mai mult faptura decat pe Facatorul, nu ma voi inchina zidirii mai mult decat Ziditorului, nu voi defaima sfanta credinta in Dumnezeul meu, in care m-am nascut si in care m-am deprins de la parintii mei, pana cand voi fi stapan al gandului meu; si, mai ales, pana cand voi rasufla vazduhul acesta. Deci nu mai zabovi, lucrator al nedreptatii, ci arata obiceiul tau de caine si fara de omenie care este ascuns in tine; scapa-te odata de grija cea pentru aflarea muncilor, cu care voiesti sa ma muncesti, si trimite-ma mai degrab cu orice fel de moarte vei voi la Dumnezeu, Stapanul meu cel dorit de mine. Deci fa degrab ceea ce ai sa faci, pentru ca urechile mele nu pot sa auda mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice proorocul:Venin de aspida este sub buzele lor. Nici ochii mei sa nu mai vada fata ta cea spurcata, despre care iarasi acelasi prooroc zice intr-alt loc:Umple fetele lor de ocara si vor cauta numele Tau, Doamne!

Iata ai inaintea ta trupul meu gol, gata pentru muncile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, ineaca-l in mare, taie-l in bucati cu sabia, pune asupra lui si alte munci; si daca ai mai cumplite decat acestea, si pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea si pe cele mai multe decat acestea, eu sunt gata a le rabda cu placere si cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu”.

Iar tiranul cel salbatic si nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului marturisitor, s-a aprins de manie si indata a poruncit sa intinda pe mucenic la pamant si sa-l bata fara de mila cu toiege noduroase. Deci atat de cumplit l-au batut slugile tiranului pe rabdatorul de chinuri al lui Hristos, incat s-a zdrobit trupul lui in multe bucati si lipindu-se pe toiege, se arunca sus in aer, iar tot locul pe care era intins mucenicul s-a rosit de sangele lui. Deci viteazul patimitor rabdand cu barbatie o munca ca aceea, si-a ridicat ochii mintii sale catre cer si a zis: „Multumesc Tie, Stapane Dumnezeule, ca m-ai invrednicit a ma spala cu sangele meu si a ma face curat de pacatele mele, care mi s-a intamplat a le pacatui inaintea ta, dupa Sfantul Botez, din neputinta omeneasca”. Iar muncitorii aceia, auzind pe mucenic rugandu-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multa manie si atat de cumplit l-au batut, pana ce i s-a stins si glasul.

Apoi, facandu-se seara, ighemonul a poruncit sa lege pe sfantul mucenic, care abia sufla, cu doua lanturi, sa-l arunce in temnita si sa-l pazeasca pana a doua zi, spre o mai mare munca. Si neputand mucenicul lui Hristos sa mearga singur de cumplitele rani, muncitorii l-au tarat ca pe un mort si astfel l-au inchis in temnita. Iar a doua zi, tiranul acela cu chipul de fiara, sezand la locul lui cel obisnuit de judecata, a poruncit sa aduca inaintea lui pe Sfantul Mucenic Ioan.

Deci rabdatorul de chinuri si viteazul ostas al lui Hristos a venit inaintea lui cu fata luminata si cu sufletul vesel. Si privind raucredinciosul cadiu spre el si vazandu-l astfel luminat si vesel – caci darul si puterea lui Dumnezeu care a intarit pe sfintii mucenici cei de demult, aceea intarea si pe Sfantul Ioan, care patimea pentru aceeasi marturisire a bunei credinte si a preasfantului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru -, s-a mirat foarte mult ca, dupa atatea cumplite munci, se mai afla suflet in el si, ca si cum n-ar fi patimit nimic, se arata asa de vesel.

Deci a zis catre el: „O, Ioane, nu vezi in ce fel de rusine si necinste te-a adus neinduplecarea si nesupunerea ta, incat putin a lipsit de nu ti-ai pierdut si viata, care este atat de scumpa si de iubita tuturor oamenilor. insa de te vei pleca sfatului si socotelii mele, este gata insanatosirea ta, caci in putine zile, ranile si zdrobirile trupului tau se vor tamadui; fiindca noi avem doctori foarte iscusiti, veniti din India si din Persia. Iar de nu voiesti sa asculti de sfatul meu, ci inca vrei sa mai petreci in crestinatatea ta, apoi sa stii ca te asteapta mai multe si mai cumplite batai”.

Atunci Sfantul Mucenic Ioan a raspuns: „O, judecator tiran, eu nu ma ingrijesc nici catusi de putin de ranile trupului meu cel zdrobit; caci cu cat se strica omul nostru cel din afara, cu atat omul nostru cel dinlauntru se innoieste, dupa cum graieste Marele Apostol Pavel. Eu nu am alta grija, decat numai sa rabd pana la sfarsit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce ma intareste si Care a zis:Cel ce va rabda pana in sfarsit, acela se va mantui. Deci, de ai gandit si ai aflat si alte munci, mai noi si mai cumplite, pune-le asupra mea; caci ranile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc intru nimic!”

Nebunul tiran s-a rusinat foarte mult de aceste cuvinte prea intelepte si, tremurand cu totul de manie, a racnit ca o fiara si a poruncit sa-l bata mai cumplit. Deci muncitorii aceia au batut multe ceasuri pe rabdatorul de chinuri, pana au obosit cei ce-l bateau. Iar dupa aceea schimbandu-se unii dupa altii, asa l-au muncit pana ce s-au ranit si s-au rupt si cele dinlauntru ale sfantului. Astfel muncind slugile acel trup tare ca diamantul, au slabit. Si toti cati se adunasera la acea priveliste si priveau la acele cumplite munci, strigau asupra nelegiuitului judecator, ocarandu-i obiceiul lui cel nemilostiv si salbaticia lui cea de fiara. Iar sfantul soptea cu buzele si se ruga lui Dumnezeu sa-i dea rabdare pana la sfarsit.

Atunci tiranul a poruncit sa aduca un cal salbatic si sa lege picioarele mucenicului de coada calului, dupa aceea unul din ostasi sa incalece pe calul acela si sa alerge pe ulitele cetatii cat va putea; si astfel sa tarasca pe patimitorul lui Hristos prin toata cetatea. Deci sfantul a fost tras prin toate ulitele cetatii, incat s-a facut priveliste ingerilor si oamenilor. Ingerilor s-a facut priveliste de bucurie si veselie,ca bucurie se face in ceruri, a zis Domnul in Sfanta Evanghelie,pentru un pacatos care se pocaieste, iar daca pentru un pacatos se face bucurie, cu atat mai vartos pentru un mucenic atat de rabdator, care patimea pentru dragostea Domnului unele ca acestea. Iar oamenilor celor bine credinciosi li s-a facut priveliste de jale. Si cum sa fie de jale, cand vedeau calul alergand si tragand dupa el pe mucenic prin locuri aspre? Cand vedeau pamantul rosindu-se cu sangele lui, si bucatile de carne ce cadeau din trupul lui, iar capul trantindu-se de pamant si de pietre? Cine nu s-ar fi umilit si nu ar fi varsat izvoare de lacrimi, vazand unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi avut fire cuvantatoare.

Astfel fiind tras Sfantul Ioan de acel nemilostiv calaret, cand a ajuns pe la locuintele jidovesti si alerga trecand pe ulitele lor, multime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era tarat de calul acela, si strigand si stramband fetele lor, aruncau in el cu ce se intampla a avea in maini, razand fara de randuiala. Iar unul din acei jidovi, alergand in casa sa, a apucat o sabie goala si, ajungand pe sfantul ce era tarat, i-a taiat cinstitul si sfantul lui cap. Si astfel bunul si viteazul ostas al lui Iisus Hristos si-a sfarsit nevointa sa muceniceasca, dandu-si in mainile Domnului sfantul si luminatul sau suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegandu-l ostasul acela de la coada calului, l-a lasat in acel loc, neingropat, nebagat in seama si neingrijit. Si astfel zacea impreuna cu capul lui cel taiat, si nimeni din crestini nu indraznea a se apropia sau a se atinge de el, temandu-se de urgia paganilor.

Iar dupa ce s-a innoptat, s-a facut o minune ca aceasta asupra trupului sfantului mucenic: deodata s-au aratat multe faclii arzand, iar trei barbati cu haine albe cantau cantare de cuvinte sfintite si negraite si tamaiau imprejurul trupului mucenicului. Si s-a aratat un stalp de foc deasupra sfintelor moaste, intarit pana la cer. Minunea aceasta s-a vazut de multi, iar mai ales de cei ce locuiau imprejurul locului unde zaceau sfintele lui moaste. Iar unul din jidovi, a carui casa era aproape de acel loc unde zacea mult patimitorul trup al sfantului, parandu-i-se ca preotii crestini au venit sa-l ia si sa-l dea ingroparii celei obisnuite, a luat un arc cu sageata si s-a apropiat acolo, vrand sa sageteze pe unul din acei preoti. Deci, punand sageata in arc, a tras cat a putut si cand a vrut sa dea drumul sagetii, sageata si coarda s-au lipit de degetele mainii lui drepte, iar arcul de mana lui stanga, incat nu putea nici sa trimita sageata, nici mainile sa le dezlipeasca.

Asa a petrecut toata noaptea acel jidov, fiu de vipera. Si facandu-se ziua, acei minunati barbati si stalpul de foc si facliile s-au ascuns, facandu-se nevazuti; iar barbatii, femeile, tinerii si batranii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticalos sagetator, cum statea astfel nemiscat, precum intinsese arcul si sageata, ca fiind ferecat cu fiare, insa fiind legat cu puterea cea nevazuta a lui Dumnezeu.

Deci iudeul acela, desi nu voia, povestea tuturor cu de amanuntul toate cele vazute de dansul asupra trupului mucenicului si cum i s-a facut de Dumnezeu acea razbunare, pentru incercare cea cu indrazneala a lucrului celui rau. Iar dupa ce a facut catre toti de multe ori aratarea si marturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mainile si a scapat de pedeapsa. Iar cadiul instiintandu-se de aceasta minune, s-a temut foarte tare. Pentru aceea a poruncit crestinilor sa ia trupul mucenicului si sa-l ingroape. Deci crestinii luandu-l, l-au ingropat cu cinste langa biserica lor.

Iar dupa ce au trecut cateva zile, francezul acela care vanduse pe sfant spre mucenicie, a voit sa fure cinstitul lui trup si sa-l duca in patria sa. Poate ca s-a cait pentru rautatea sa sau poate a avut de gand sa spuna pe urma ca sfantul a fost de credinta lor cea apuseana. Deci intr-una din nopti, afland vreme prielnica pentru acel lucru cugetat in sine, a mers cu ai sai la mormantul mucenicului si a inceput a sapa locul si a descoperi mormantul, vrand sa ia cinstitele lui moaste.

Dar in acel ceas, ostasul lui Hristos s-a aratat in somn preotului acelei biserici si a zis: „Scoala-te indata si alearga la biserica, ca iata acel francez voieste sa fure trupul meu”. Iar preotul, sculandu-se indata, a alergat cu toata puterea sa la biserica si a gasit mormantul sapat si deschis; iar trupul sfantului aproape sa fie furat. Deci a izgonit pe acel francez si pe oamenii sai nelucratori si deserti. Si chemand pe crestinii acelei biserici, le-a povestit cele facute si toti au preaslavit pe Dumnezeu, Cel ce preamareste pe sfintii Sai. Si luand cinstitele moaste ale sfantului mucenic, le-au dus in biserica, asezandu-le in altar aproape de Sfanta Masa.

Acolo au stat acele sfinte moaste ale Sfantului Mucenic Ioan mai bine de saptezeci de ani, facandu-se asupra lor aratari dumnezeiesti ziua si noaptea. Uneori se arata oarecare lumina minunata; uneori un stalp de foc se arata pogorandu-se asupra sfintelor moaste; alteori ingeri pogorandu-se asupra lor si suindu-se la cer, iar alteori iesea de acolo buna mireasma negraita. Si multe si felurite tamaduiri se faceau acolo, incat a strabatut pretutindeni vestea minunilor care se faceau la acele sfinte moaste.

Intr-acea vreme domnea in tara Moldovei binecredinciosul si de Hristos iubitorul domn Alexandru, marele voievod, care se impodobea nu numai cu toate felurile de fapte bune, pentru care s-a numit si „cel Bun”, ci era aprins si cu dragoste si cu ravna dumnezeiasca catre sfintii mucenici.

Deci auzind el de multele minuni ce se faceau de sfintele moaste ale acelui mucenic, a dorit sa le aiba la sine, iar mai cu seama sa-si impodobeasca tara cu acea nepretuita vistierie. Deci, sfatuindu-se cu prea sfintitul arhiepiscop a toata tara, Iosif, a trimis la Cetatea Alba, pe oarecare din boierii sai, cu multime de ostasi si cu multa avere. Iar aceia, mergand la mai sus zisa cetate, au rasturnat – dupa cum spune zicala – toata piatra, necrutand nici bani, nici daruri pe la cei ce aveau trebuinta de acestea – caci Cetatea Alba era atunci sub stapanirea otomanilor – si astfel si-au dobandit dorirea.

Deci luand acele sfinte moaste, multa parere de rau au pricinuit credinciosilor de acolo. Iar cand se apropiau cu dansele de cetatea domneasca a Sucevei, a iesit intru intampinarea lor marele Voievod Alexandru cel Bun, cu toti boierii sai cei mari, inca si preasfintitul arhiepiscop Iosif, cu tot clerul sau cel duhovnicesc si tot poporul. Si astfel au intampinat cu bucurie, cu faclii, cu tamaie si cu miruri bine mirositoare pe mucenicul lui Hristos, cel ce bine a voit a veni la dansii. Iar marele voievod, cazand pe sicriul Sfantului Mucenic Ioan, a imbratisat mult patimitoarele sale moaste si, punandu-si ochii si gura pe cinstitele maini ale mucenicului, le-a sarutat cu multa evlavie si credinta. Apoi, varsand multe lacrimi de bucurie, a pus pe Sfantul Mucenic Ioan ca pazitor al sau si al stapanirii sale, inca si al binecre- dinciosului popor al tarii Moldovei. Astfel, cu mare cinste au asezat cinstitele moaste ale mucenicului in Sfanta Mitropolie din Suceava, care era pe acea vreme cetate domneasca si capitala a Moldovei.

Deci sfintele moaste au stat multi ani in Sfanta Mitropolie a Sucevei, pana cand, mutandu-se scaunul domniei la Iasi, la mijlocul tarii, s-a mutat acolo si scaunul mitropoliei. Deci vremurile fiind tulburi, stapanitorii tarii cei duhovnicesti si politicesti aveau frica sa nu se prade de neamuri pagane acel odor nepretuit. Pentru aceea au adus sfintele moaste la Iasi si le-au asezat in biserica Sfintei Mitropolii. Iar la anul de la zidirea lumii 7l94, iar de la Nasterea lui Hristos l686, domnind peste tara Moldovei raposatul si fericitul intru pomenire Constantin Cantemir voievod, si mitropolit fiind Dositei cel vestit intru multa invatatura, a venit Ioan Sobietchi, craiul polonez, cu ostile sale, trecand asupra Bugeacului tatarasc si intorcandu-se prin targul lasului.

Iar mitropolitul Dositei, cu stirea craiului lesesc, vazand vremurile tulburi si nepasnice si temandu-se ca sa nu pricinuiasca vreo robie a tarii si, impreuna cu tara, sa se prade de alte neamuri straine si barbare si aceasta vistierie sfanta si nepretuita, a ridicat sfintele moaste ale Sfantului Ioan si luandu-le cu sine, impreuna cu toate odoarele sfintei mitropolii si cu hrisoavele mosiilor ei, s-a dus impreuna cu oastea craiasca in tara leseasca, cu gandul sa se sprijineasca acolo, ca la niste vecini buni, pana se vor linisti tulburarile si se va face pace, ca apoi iarasi sa le aduca pe toate in Moldova la locul lor.

Dar prelungindu-se vremea tulburarilor, mitropolitul Dositei nu a ajuns sa-si implineasca scopul si fagaduinta sa, caci a murit acolo in tara leseasca si de ceea ce s-a temut ca sa nu se intample de la alte neamuri barbare, a implinit-o el cu lucrul; caci a pagubit tara Moldovei multa vreme de acea vistierie nepretuita. inca si cei de pe urma, neavand osardie sa incerce cu dinadinsul sa aduca la locul lor acele sfinte moaste, pana a nu se invechi lucrul, le-au lasat acolo in tara leseasca impreuna cu odoarele sfintei Mitropolii, asezate intr-una din bisericile din targul ce se numeste Jolcova. Iar acolo, fiind sfintele moaste sub stapanirea apusenilor, varsau neincetate minuni si izvorau tamaduiri spre cei ce alergau cu credinta, cu dragoste si cu evlavie la ajutorul sfantului.

Si au stat sfintele moaste multi ani in tara leseasca, in targul cel mai sus aratat, unde le lasase Dositei Mitropolitul, pana s-a cuprins de stapanirea apuseana o bucata mare din tara Moldovei, care s-a numit Cordunul si in care s-a cuprins si targul Sucevei. Acolo se afla si Mitropolia cea veche, in care fusesera asezate sfintele moaste, dupa ce s-au adus de la Cetatea Alba, de prea fericitul intru pomenire si prea binecuvantatul si de Hristos iubitorul, Alexandru Voievod, care s-a numit si cel Bun, pentru faptele lui bune ce a facut.

Iar in anul de la mantuirea lumii l783, in patru zile ale lunii iunie, venind Iosif, imparatul Austriei, a mers pe la marginea Cordunului, ca sa vada hotarul, si a venit si prin satul ce se numeste Bosanci.

De acolo a mers si in Suceava, caci nu este departe de acel sat targul Sucevei, si a intrat in biserica Mitropoliei. Deci, privind in toate partile si vazand intre altele si locul in care fusesera asezate mai inainte sfintele moaste ale Sfantului Ioan cel Nou, a intrebat pe episcopul Radautiului, Dositei: „Ce loc este acolo?” Episcopul a raspuns, zicand: „Acolo au fost asezate sfintele moaste ale Sfantului Ioan cel Nou”. Iar imparatul aratand cu mana, a zis: „Se vor aduce si se vor aseza iarasi acolo”. Fiindca episcopul mai inainte facuse cererea aceasta.

Deci, chemand episcopul pe un ieromonah, anume Ioasaf, fost egumen al Manastirii Putna, i-a poruncit sa se gateasca a merge la cetatea Jolcova pentru aducerea sfintelor moaste. Iar el, pregatindu-se, a pornit catre Tara Leseasca spre cetatea Liovului si, intr-o Duminica, in optsprezece zile ale lunii iunie, a ajuns acolo; fiind si arhimandritul Meletie trimis mai inainte pentru aceasta pricina. Acolo aflandu-se si imparatul, a poruncit la doua regimente de ostasi sa mearga mai inainte la cetatea Jolcova, in care se aflau sfintele moaste la o manastire baziliana, ca sa nu se faca vreo tulburare in popor pentru luarea sfintelor moaste. Acea manastire fusese ortodoxa in vremea cand a fost acolo mitropolitul Dositei cu sfintele moaste.

Deci trimisii au pornit pentru luarea sfintelor moaste si, ajungand la marginea cetatii Jolcova, intr-o mahala a unei biserici iarasi baziliene, au gasit toata cetatea inconjurata de strajile celor doua regimente, care straji erau atat de sus asezate, incat puteau sa se vada una cu alta. Si era data porunca imparateasca ca tot poporul sa stea inchis prin casele lor; iar cel care va iesi afara sa fie impuscat. Deci numitii trimisi zabovind la locul acela pana la miezul noptii, atunci a venit porunca sa porneasca cu careta cea pregatita, spre luarea raclei cu sfintele moaste. Si astfel au pornit la miezul noptii, prin intuneric, fara nici o lumina.

Si impreuna cu ei era un om cu numele Gheorghe, de neam grec, fratele casierului din Liov, care era trimis mai inainte pentru aceasta treaba. Deci au ajuns cu totii la intaia straja nemteasca. Si inconjurandu-i straja, acel Gheorghe, povatuitorul parintilor, a vorbit cu mai marele strajii si indata i-au liberat. De acolo mergand inainte si trecand prin alte straji, care nu le-au zis nimic, au intrat pe poarta cetatii si, mergand catre biserica in care se aflau sfintele moaste, au dat peste alta straja, care intrebandu-i ce cauta, le-au raspuns ca au venit sa ia pe Sfantul Ioan; iar mai marele strajii i-a intrebat: „Dar puteti sa-l luati?” Ei au raspuns: „Putem, caci avem porunca imparateasca”. Atunci indata i-a lasat si, mergand ei printr-o bolta la o usa, au gasit acolo doi soldati cu pustile in spate, care i-au oprit putin, pana ce unul din ei s-a dus unde era arestat arhimandritul bazilianilor, impreuna cu toti ai sai, de le-a dat de stire. Si fara de zabava au venit doi baziliani, cu doua faclii de ceara aprinse, si indata au intrat in biserica.

Acolo au gasit pe un comisar imparatesc cu vreo treizeci de ofiteri, stand imprejurul sfantului cu capetele descoperite. Aceia facandu-le cale, trimisii s-au apropiat de racla sfantului, care era pusa in loc de prestol de slujeau bazilianii liturghia lor pe dansul. Pe ea mai erau cincisprezece sfesnice cu faclii, iar la picioare o candela mare de argint aprinsa. Deci luand toate sfesnicele de pe racla, au cerut cheia si descuind-o, au ridicat capacul si au vazut pe dinauntru multe lucruri de argint, ca: inimi, ochi, picioare, maini si altele, pe care le pusesera acolo spre aducere aminte cei ce au avut boli si vatamaturi la aceste parti ale trupului lor si se vindecasera cu rugaciunile sfantului. Mai era inca in racla si un vas de argint, pe care erau scrise slove de aur: „Vasile Voievod, domn al Tarii Moldovei”. Iar banii ce s-au aflat in vas s-au dat bazilianilor. Deci facandu-se catastif de toate argintariile care s-au aflat in racla, s-a incuiat iarasi racla cu incuietoarea ei.

Dupa aceea, ridicandu-se racla de patru greci papistasi, care mersesera cu parintii cei trimisi, unul din baziliani a oprit racla. Iar un comisar imparatesc intrebandu-l care este pricina, el a raspuns: „Alt nimic nu este, domnule, decat numai cerem adeverinta de la comisarii Moldovei, ca nu cumva dupa vremi sa ni se mai ceara vreodata sfintele moastele”.

Deci ei, socotind ca este dreapta cererea lor, au scris acea adeverinta si s-a iscalit de arhimandritul Meletie si de fostul egumen Ioasaf, care au pus si pecetile lor si au dat-o bazilianului. Dupa aceea, indata au ridicat Sfintele Moaste si, iesind din biserica, le-au pus in careta cea pregatita spre aceasta slujba si au iesit la poarta cetatii, unde erau cei treizeci de husari calari, pe care i-au gasit tot asa cum i-au lasat. Dupa ce au iesit pe poarta, indata acei ostasi au inconjurat careta, cincisprezece de-o parte si cincisprezece de alta parte, si astfel au pornit impreuna cu cei ce duceau moastele. Si mergand pana la un han ce era aproape de Liov, cale de o jumatate de ceas, i-a intampinat un trimis de la comandantul general, cu porunca ca cei treizeci de ostasi sa se intoarca inapoi, iar parintii cu sfintele moaste sa mearga singuri in cetatea Liovului.

Iar imparatul Iosif, avand a merge la Brod, a iesit din cetate pe alta poarta. Iar arhimandritul Meletie cu fostul egumen Ioasaf, mergand la comandantul general, au spus ca au adus sfintele moaste si le-a dat voie sa ramana pana a doua zi. Iar a doua zi, gatindu-se de plecare, a venit un grec la arhimandritul Meletie, rugandu-l sa-i dea voie sa sarute sfintele moaste. Deci, mergand sa deschida racla, nu numai ca n-a putut, dar nici acoperamantul, care era peste racla, nu l-a putut ridica nicidecum. Si vazand aceasta, a zis grecului: „Vezi, frate, ca nu putem sa deschidem nici racla, nici sa ridicam acoperamantul! Poate nu este voia sfantului! Deci saruta racla deasupra cu credinta”. Astfel facand grecul, s-a dus.

Deci stand amandoi parintii in alta careta, au mers pe valea Liovului, dupa careta in care era racla sfantului, pana s-au suit intr-un deal, unde i-au ajuns patru greci, cu femeile lor, ca sa se inchine sfintelor moaste, dupa parola ce o avusesera cu dansii in Liov, ca in acel loc sa se inchine si sa sarute sfintele moaste. Deci acolo cu usurinta s-a ridicat acoperamantul de pe racla, si s-a deschis racla. Atunci, aducandu-si aminte, au cunoscut ca acel grec ce a cerut mai inainte sa sarute sfintele moaste a fost fatarnic si necredincios, vrand sa ispiteasca puterea sfantului; si de aceea nu s-a putut deschide racla. Plecand de acolo, au trecut prin targul ce se numeste Stanislav, nestiindu-i nimeni cu ce trebuinta merg. Ajungand la alt targ ce se numeste Tolmaci, i-a intampinat o posta trimisa de Dositei, episcopul Radautiului, ca sa cerceteze unde se afla trimisii, daca s-au luat sfintele moaste si in ce chip au urmat. Si raspunzandu-i-se postei pentru toate, aceea s-a intors inapoi.

A doua noapte, au ajuns la alt targ, unde au intampinat pe secretarul Mihalache venind iarasi in posta de la episcop. A doua zi, s-a facut randuiala de li s-au dat cate sapte husari si au mers in acea zi pana aproape de hotarul ce desparte Tara Leseasca de Bucovina. A treia zi, s-au pornit catre Sneaten, care este in marginea hotarului, unde, pana a se gati de plecare, i-a intampinat mult popor, care iesise din targ.

Dandu-li-se de acolo alti sapte husari, au pornit la Colacini, care este hotarul Tarilor Lesesti si al Bucovinei, iar acolo au gasit corturi intinse si pe episcop sosit. Dar, pentru ca generalul Entiverc inca nu sosise, le-a spus episcopul ca nu este porunca sa treaca peste hotar pana nu va sosi si generalul. De aceea, intorcandu-se inapoi, au zabovit peste hotar, de cealalta parte, impreuna cu tot norodul ce iesise din Sneaten spre inchinarea sfintelor moaste. Apoi sosind generalul, indata s-a pornit sa treaca peste podul Colacinului, iar la mijlocul podului s-a luat racla din careta in care a venit pana acolo si s-a pus intr-alta.

Si trecand peste granita, s-au tras, in cinstea sfantului, vreo saizeci de tunuri. Si au stat pe loc acolo, pana a sarutat racla tot poporul care il astepta pe sfant; iar peste granita, de partea aceasta, n-au lasat sa treaca nici un om din Tara Leseasca.

Deci pornind de acolo cu alai de popor numai din Bucovina, intre care numai preoti erau 204, cu dascalii lor si cu prapore, au ajuns seara, spre ziua Sfintilor Apostoli, la un sat ce se numeste Lucavetul, unde au ramas. Iar a doua zi au mers in Cernauti cu multi crestini si cu multime de ostasi, tragand si multe tunuri din dealul Cernautiului.

Si mergand prin targ pana la o biserica a oarecaruia Herescu, acolo au asezat sfintele moaste si au stat pana la opt septembrie. Iar in acea zi, au pornit sfintele moaste cu alai spre targul Sucevei, unde le-au asezat intr-o biserica de piatra a unei mahalale ce se numeste Iteam. Acolo au stat pana la ziua Inaltarii cinstitei si de viata facatoarei Cruci. Si facandu-se stire si in Moldova de cealalta parte de Cordun, s-a adunat multime de crestini, spre cinstirea sfintelor moaste. Si astfel, episcopul Dositei al Bucovinei cu multime de preoti imbracati si cu tot poporul, ridicand sfintele moaste din mai sus numita biserica, le-au dus in Mitropolia Sucevei si le-au asezat in mijlocul bisericii, unde au ramas si pana in ziua de azi.

Aceasta este viata si patimirea Sfantului Ioan cel Nou, aceasta buna negutatorie a negutatorii in lumea aceasta. El a plecat cu marfa pamanteasca de la Trapezunda, dar a negutatorii si duhovniceste, caci prin post si rugaciune catre Dumnezeu, prin lacrimi necontenite, prin milostenie si prin facerile de bine catre aproapele, s-a suit ca pe o scara catre varful faptelor bune, catre Sfantul Botez cel de sange, care este mai mare decat toate botezurile.

Astfel a avut sfarsitul marturisirii, astfel de vitejie a aratat in nevointa marturisirii, astfel a rusinat pe paganul cadiu, cu aceste cununi a fost incununat de mainile lui Dumnezeu, incepatorul de nevointa. El asa de bine s-a negutatorii, incat putin a dat si mult a dobandit. De trup s-a dezbracat ca de o sarcina si, de aceea, nu s-a intors la Trapezunda, ci la Ierusalimul cel de sus. Si s-a asezat in ceata mucenicilor, ca un mucenic, intru imparatia cea vesnica, intru odihna dreptilor, intru lumina cea neinserata si intru veselia si bucuria cea nesfarsita.

Iar mutarile moastelor lui pe pamant sunt acestea: De la Cetatea Alba s-au adus intai in Suceava cu alai domnesc, cu arhierei si cu boierii Moldovei. Al doilea s-au dus in Tara Leseasca de Mitropolitul Dositei si de craiul acelei tari, Ioan Sobietchi; iar sederea Sfantului Ioan in Tara Leseasca a fost de 94 ani. Al treilea, din Tara Leseasca, de la cetatea Jolcova, s-au adus in Suceava cu alai imparatesc, in anul l783. Prin toate a trecut dupa vorba apostolului, prin cele de-a dreapta, prin cele de-a stanga, prin slava si prin necinste, nevatamat si prea cu cuviinta.

Ca Hristos Dumnezeu, pe cei ce-L proslavesc pe pamant, ii preamareste cu indoita slava, si cu cea cereasca si cu cea pamanteasca. Pe cei ce-L marturisesc pe El inaintea oamenilor, si El ii marturiseste, nu numai inaintea sfintilor ingeri, ci si inaintea Tatalui Sau celui ceresc. Lui I se cuvine slava, cinstea si stapanirea, impreuna si Parintelui Sau celui fara de inceput si Preasfantului si de viata Facatorului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Troparul Sfantului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

Viata ta pe pamant bine carmuind, patimitorule, cu milostenii si cu neincetate rugaciuni si lacrimi si iarasi catre patimire barbateste pornindu-te, necredinta persieneasca ai mustrat.

Drept aceea Bisericii te-ai facut intarire si crestinilor lauda, Sfinte Ioane pururea pomenite.