C-TIN DULCAN, neurolog, vorbește despre Lumea de Dincolo: „Viaţa noastră pe pământ este doar o mică parte din ceea ce avem de trăit”

Este medic neurolog şi psihiatru, doctor în ştiin­ţe medicale, bun cunoscător al filosofiei ştiinţei şi pionier în scrierile din domeniul con­ştiinţei. O minte strălucită, cu o curiozitate şti­in­ţifică ieşită din comun, care nu încetează să caute răs­puns la marile întrebări ale existenţei. Nu doar distinc­ţiile medicale internaţionale i-au adus recunoaşterea, ci şi curajul de a răsturna viziunea materia­listă asupra lumii .”Mintea de dincolo”, nu e doar rodul unor lecturi extrem de vaste, ci şi expresia unei inteligenţe ieşite din comun, ce a reuşit performanţa absolut originală de a pune cap la cap concluziile fizicii cuantice, ale psihologiei transpersonale şi ale ştiinţelor neurocognitive, cu experienţele religioase şi ale morţii clinice, pentru a ne oferi o descriere cât mai aproape de realitate a lumii de dincolo. Un demers impresionant, ce reafirmă originea noastră divină şi importanţa de a trăi după legi spirituale, ne spune Formula As.

”Experienta mortii clinice a fost un mare dar pe care Dumnezeu ni l-a dat pentru a ne aviza ca trebuie sa schimbam drumul pe care am mers pâna acum. Nu întâmplator, Iisus a spus: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata.” Este prima oara în istoria Universului când, în planul celest, s-a decis ca lumea noastra sa fie izbavita nu prin moarte, ci prin spiritualizare.

Ni s-a aratat Adevarul, ni s-a aratat Calea. Este rândul nostru sa raspundem chemarii divine.
Suntem cu totii prinsi acum în marele val al purificarii, al trecerii de la materialitate la spiritualitate. Am certitudinea ca „ora astrala a omenirii” este aproape. De dincolo ni s-au dat toate semnele si toate avertismentele. Sper sa avem întelepciunea necesara de a nu pierde si aceasta ultima sansa.”

„Moartea clinică este o trecere între două lumi”

– Domnule Constantin Dulcan, tocmai a ieşit de sub tipar cartea dvs. cea mai recentă, care adună şi sintetizează studii şi mărturii ale experienţei morţii clinice. De ce aţi ales tocmai acest subiect? Poate experienţa morţii clinice să dezlege unele mistere ale existenţei umane?

– Nimic din ce am scris până acum n-a fost pre­meditat. M-a mobilizat de fiecare dată curiozitatea de a şti ce este dincolo de noi. Aş putea spune că, scriind, mi-am răspuns singur la multe întrebări. Am scris întâi Inteligenţa materiei, pentru că am vrut să argumentez ştiinţific intuiţia că în spatele tuturor lucrurilor se află o Raţiune universală care ordonează şi coor­do­nează totul. Şi că această Raţiune e Dum­nezeu. Dacă Dum­nezeu există, atunci şi noi, oa­menii, trebuie să avem un sens. Cea de-a doua carte, În căutarea sensului pier­­dut, a fost motivată de faptul că lumea actuală se înscrie din punct de vedere moral pe o curbă des­cen­dentă. Am pierdut legătura cu Sursa şi am uitat de ce sun­tem aici. Singuri, fără o busolă spi­rituală, am alu­necat în marele impas moral, so­cial şi economic în care ne aflăm. Acum, ceea ce am încercat în cartea Min­­tea de dincolo a fost să arăt că experienţa morţii cli­­nice vine să susţină cu argumente clare originea noas­­tră spi­rituală – idee pentru care pledează desco­pe­ririle fizicii cuantice, religiile, psihologia trans­per­sonală, ştiinţele neurocognitive şi nu numai acestea. Toate sursele discutate ne spun că viaţa noastră pe pământ e doar o mică parte din ceea ce avem de trăit, o lecţie pe care tre­buie să ne-o însuşim pentru evoluţia noastră spirituală. Scriind această carte, simt că am în­cheiat un ciclu fundamental al adevărului des­pre noi. Suntem şi materie, suntem şi spirit, a re­duce existenţa lumii doar la dimensiunea ei fi­zică înseamnă a ne întemeia viaţa pe un ade­văr incomplet.

– Ce înseamnă concret, din punct de ve­de­re me­dical, moartea clinică?

– Moartea clinică este acea experienţă în urma că­reia individul traversează toate etapele morţii bio­lo­gice, dar nu definitiv, fiindcă e re­suscitat, readus la via­ţă spontan sau prin inter­venţie medicală, iar func­ţiile sale vitale sunt reluate. Ce trăiesc aceste persoane în timpul morţii clinice e însă tulburător. Studiul expe­rien­­ţelor de moarte clinică demonstrează că exis­tă un tipar comun la toată lumea, indi­fe­rent de rasă, origine sau moment al istoriei.

– Sunt cunoscute cazurile celor care s-au reîntors la viaţă şi au avut, în timpul morţii clinice, o seamă de revelaţii. Ce „văd” de fapt aceste persoane?

– La început, chiar în momentul morţii, subiecţii sunt confuzi, nu înţeleg ce li se întâmplă. Durerea, în cazul celor foarte bolnavi, încetează brusc. Apoi con­şti­entizează că au murit şi încep să-şi vadă din afara lor corpul bolnav, rănit sau abandonat. Se miră că nu pot fi văzuţi şi nu pot fi auziţi de nimeni; sunt uimiţi să-i audă pe cei din jur că-i declară morţi. Decor­po­ra­lizaţi, îşi caută rudele, vor să le îmbrăţişeze, dar mâ­na lor trece prin corpul acestora fără să fie per­cepută. În­tr-un caz citat de Kenneth Ring, un soldat american mu­tilat în războiul din Vietnam şi-a văzut corpul de dea­supra sa. A văzut elicopterul american care l-a trans­­­portat la spital şi, spune el, „m-am în­trebat unde sunt dus şi am zburat după el”. Cei mai mulţi indivizi vor­besc apoi de imaginea unui tunel, prin care sunt obli­­gaţi să treacă, singuri sau însoţiţi de ghizi – rude de­ce­date sau îngeri. Este trecerea dintre două lumi, din lu­mea noastră fizică în lumea spiritelor, în lumea de din­colo.

– În cele mai multe cazuri, indivizii se întâlnesc cu o Fiinţă de Lumină. E chiar Dumnezeu?

– Dincolo de tunel, toţi martorii acestor experienţe văd o lumină vie, de o strălucire foarte intensă, care nu orbeşte totuşi. E o lumină feerică, învăluitoare şi cal­dă, ce oferă mângâiere şi bucurie. Cei care au trăit aceste experienţe spun că e Fiinţa Supremă, Iisus, Buddha sau Allah, în funcţie de apartenenţa religioasă a fiecăruia. O fiinţă pe care o descriu mai degrabă ca pe o impresie trăită, decât ca pe o figură concretă. Se şi spune că Dumnezeu este aşa cum şi-l imaginează fiecare dintre noi, dar în realitate nu este ca în niciuna din închipuirile noastre. Aşa cum mărturisesc cei care au experimentat moartea clinică, Dumnezeu îi întâm­pină cu o iubire copleşitoare, o pace profundă şi o stare de beatitudine despre care toţi spun că nu au mai trăit-o niciodată. Nici urmă de Dumnezeul dur, ameninţător şi acuzator, cum e descris tradiţional.

– …care în plus ne va supune la Judecata de Apoi.

– Există şi în mărturiile acestor oameni un soi de judecată. Este filmul vieţii pe care îl văd cei ajunşi în faţa Fiinţei de Lumină, un film panoramic cu amă­nun­te în detaliu. Aceasta este, cred, expresia Judecăţii De Pe Urmă, cu care ne-au obişnuit religiile. Nu ne judecă nimeni, ne judecăm singuri, fiindcă, văzând acest film, tră­im, în toată cruzimea sa, efectul acţiunilor noastre asu­pra altora. Dannion Brinkley, un caz celebru de moar­te clinică, mercenar angajat în armată, mărtu­ri­seşte că a simţit durerea provocată de gloanţele trase pe front în soldaţii armatei inamice, dar şi durerea şi disperarea copiilor, mamelor şi soţiilor celor ucişi în timpul misiunilor lui. A mărturisit că a simţit inclusiv durerea propriului câine, pe care îl lovea, enervat că îi roade covorul. La filmul vieţii nu eşti, deci, un simplu spectator, ci trăieşti aievea durerea şi tristeţea pe care le-ai produs altora, dar şi bucuria şi recu­noştinţa celor pe care i-ai ajutat sau i-ai iubit.

Există, deci, o plată în ceruri a tuturor faptelor noastre?

– Nu Dumnezeu ne pedepseşte, ne pe­depsim singuri, aici, pe pământ. Există o lege cosmică, după care tot ce facem altora se re­percutează asupra noastră, mai devreme sau mai târziu, prin boală, necazuri şi nefericire. Iadul e mai degrabă o stare de spirit, o stare a conştiinţei noastre încărcate de rele. Toţi cer­cetătorii acestor fenomene afirmă cu con­vin­gere că nu există dincolo o pedeapsă divină fără sfârşit, pentru nimeni.

– Să revenim la experienţa propriu-zisă a morţii clinice. Ce se întâmplă mai departe?

– După ce filmul vieţii îi face să înţeleagă unde au greşit şi unde au procedat corect, celor aflaţi în moarte clinică li se arată o ba­rieră, o punte sau un râu, şi li se interzice să trea­că. E semnul distinctiv dintre cele două lumi. „Nu este încă timpul” e ceea ce aud cei mai mulţi dintre ei. Altora li se spune, într-o formă sau alta, „Du-te înapoi şi spune lumii ce ai văzut”. Toţi cei care au trecut prin aşa ce­va spun deschis că nu mai au niciun fel de frică faţă de moarte. Pentru cei care trăiesc aces­te experienţe e atât de covârşitor, încât ră­mân con­şti­enţi şi după aceea de existenţa unei dimensiuni spi­rituale în univers, dedicân­du-se, pe mai departe, unei vieţi spirituale sau unei vieţi puse în slujba binelui.

„Nu creierul generează conştiinţa, ci conştiinţa are în primire un creier de care se foloseşte”

– Domnule Dulcan, vă provoc să dis­cu­tăm şi din punct de vedere ştiinţific. Cum se împacă toate aceste descoperiri cu formaţia dvs. de medic neurolog?

– Tocmai pentru că sunt medic neurolog şi am stu­diat creierul pot să afirm cu tărie că mintea omenească nu se reduce la reacţiile biochimice care au loc în cre­ier. S-au făcut măsurători ale momentului în care sunt activate diferite arii din creier şi ele demonstrează că aceste activări preced cu câteva miimi de secundă con­ştientizarea lor. Cu alte cuvinte, decizia de execu­tare a unei mişcări pare a fi luată înainte de a fi infor­mat creierul. Şi atunci, dacă iniţiativa creierului pre­cede, oa­recum, voinţa noastră de a acţiona, ne între­băm fi­resc: gândim sau suntem gândiţi? Nu avem încă o teorie coerentă referitoare la conştiinţă. Experienţa morţii clinice pledează pentru independenţa conştiinţei faţă de creier. Nu creierul generează conştiinţa, aşa cum încă se crede la modul general, ci conştiinţa are în primire un creier, de care se foloseşte de-a lungul unei vieţi, pentru a se informa, a experimenta şi a evolua.

– S-a imputat acestor viziuni avute în timpul morţii clinice că ar fi rodul anestezicelor sub care se află majoritatea pacienţilor.

– Da, s-a adus argumentul că ar putea fi halucinaţii sau expresia unui creier în suferinţă, că ar fi rezultatul ischemiei sau al unor crize epileptice. Sunt doctor neurolog şi pot aduce oricând argumente medicale împotriva acestor ipoteze. Despre efectul anestezicului nu poate fi vorba, căci sunt şi mulţi oameni care au avut aceste experienţe spontan, fără nicio influenţă chimică. Apoi, există oameni care şi-au dezvoltat ca­pa­citatea de a călători extracorporal, ei sunt cât se poa­te de lucizi şi de sănătoşi, iar mărturiile lor se mulează perfect pe viziunile celor care au trăit o moarte clinică. Nu e vorba de nicio influenţă exterioară. E pur şi sim­plu o altă stare a creierului, pe care, vrea nu vrea, şti­inţa va trebui să o accepte. Există studii făcute pe sute de oameni, de vârstă, sex, religie şi provenienţă dife­rite. Viziunile lor sunt asemănătoare, fie că e vorba de Sfânta Tereza de Avila, de Platon sau de persoane din zilele noastre.

– Aduce studiul morţii clinice argumente concrete în favoarea realităţii lumii de dincolo?

– Unul din cele mai puternice argumente este faptul că în timpul morţii clinice, nevăzătorii din naştere văd pri­ma oară ce se întâmplă în jur. Ei văd cu ochii spiri­tului, ai corpului de energie. Este o dovadă că nu avem doar corp fizic, ci şi corp subtil, care este însoţit de o con­ştiinţă detaşată de creierul nostru anatomic şi care are o altă percepţie asupra timpului şi a spaţiului. Ex­pe­­rienţa este a acestei conştiinţe, nu a creierului. Ve­derea se face într-un unghi de 360 de grade şi poate ex­plora instantaneu la orice distanţă. Această vedere pa­noramică apare nu numai la cei care au o moarte cli­nică, ci şi în stările de extaz mistic sau în experienţa unor maeştri spirituali ai Orientului. Un creier trau­ma­tizat poate genera, desigur, şi halucinaţii, dar ele n-au coerenţă, n-au logică. Tot ceea ce se petrece în expe­rienţa morţii clinice are o coerenţă, un sens moral, o filosofie profundă, cu referire la viaţa persoanei im­pli­cate. În urma lor, învăţăm întotdeauna o lecţie. Un alt argument extrem de important este memoria noas­tră de dincolo. Filmul retrospectiv al vieţii, care li se prezintă tuturor celor care ajung dincolo, demons­trea­ză că nimic nu se uită din ceea ce am trăit aici. Se reţin şi cele mai mici amă­nun­te, pe care credeam că le-am uitat de mult, pe care şi le amintesc chiar şi in­di­vizii bolnavi de Alzhei­mer. În timpul vieţii noas­tre, nu me­moria se pierde, ci ins­tru­mentul de redare, ne­uronul se a­tro­fiază. Me­moria ră­mâ­ne în câmpul conştiinţei, care se ex­tin­de dincolo de noi în acelaşi timp cu matricea corpului nostru subtil. Argumente există cu du­iumul, dar pro­babil cele mai puternice sunt mărturiile celor re­întorşi la viaţă.

– Din toate cazurile pe care le-aţi întâlnit şi stu­diat, care vi se pare cel mai spectaculos?

– Cred că cel mai im­presionant este cazul Anitei Moorjani, pe care l-a şi relatat într-o carte autobio­grafică. Era de patru ani bolnavă de can­cer limfatic când, in­trată în comă profundă, terminală, începe să per­ceapă lumea dincolo de limitele obişnuite. Deşi are ochii închişi, fiindcă e supusă reanimării, îl ve­de pe fratele său în avi­onul cu care venea din India la Hong Kong, pentru a fi prezent la ultimele sale clipe de viaţă. Aude discuţiile între medici şi soţul său, deşi ele aveau loc pe un coridor îndepărtat. Şi nu doar că îi aude şi vede, dar le aude şi gândurile. Se eliberează din trupul fizic şi constată, cu uimire, că poate fi în mai multe locuri în acelaşi timp. Vede toate mane­vrele de reanimare pe care le fac medicii, înţelege disperarea soţului şi ar vrea să-i spună fratelui să nu se grăbească, fiindcă nu va muri până nu va veni. Însă nimeni nu o aude. Du­pă o vreme, ataşamentul ei faţă de oameni se es­tom­pează şi intră într-o lume mi­nunată, guvernată de bucurie şi de iubire necon­di­ţionată. Îşi revede tatăl, care murise cu zece ani îna­inte, cu care stă de vorbă şi care o anunţă că nu a ve­nit încă timpul să ră­mână acolo. Îşi vede filmul vieţii şi înţelege misi­unea pentru care a sosit pe pământ şi ceea ce mai are de făcut pentru a o împlini. Nu se bucu­ră la gândul revenirii în corpul bolnav, dar în­ţelege că trebuie să se întoarcă să transmită lumii un mesaj. La ieşirea din comă, le zâmbeşte medicilor şi le spune că a fost vindecată şi va trăi. Nimeni n-o ia în serios. Şi totuşi, pes­te câteva zile, la analizele efec­tuate, medicii consta­tă semne certe de vindecare. Însă Anita Moorjani a mai spus ceva în cartea ei au­tobiografică, şi anume că, în spaţiul de dincolo, în timpul filmului panoramic, i s-au revelat şi vieţile pe care le-a avut până atunci.

„Suntem cu adevărat «lumină din Lumină»”

– Atingeţi o chestiune extrem de controversată, tema reîntrupării, respinsă, de altfel, de religia creştină. Avem motive să credem în aşa ceva?

– Ideea reîntrupării e motiv de mare controversă între creştini şi susţi­nă­torii ei. Există însă argumente ce ţin de im­presia fiecăruia din­tre noi, de acel sentiment de déjà vu pe care îl avem, une­ori, când întâlnim o anu­mită persoană. Din nou, mărturiile oamenilor sunt cele care ar trebui să ne pună cel mai tare pe gânduri. Cerce­tă­toa­rea Sandra Anne Tay­lor aduce în dis­cu­ţie un caz foarte in­te­re­sant, al unui tânăr a­rab, care s-a născut în munţi, în Liban, şi nu şi-a părăsit casa până la 20 de ani. S-a întâmplat să fie dus ocazional într-o altă lo­calitate, la sute de km distanţă, pe care a recunoscut-o imediat ca fiind cea în care a trăit anterior. Ba mai mult, dintr-un im­puls, a mers direct la casa în care se născuse, i-a iden­tificat pe nume pe cei care o lo­cuiau, le-a arătat lo­cul în care şi-a amintit că a ascuns nişte bani şi i-a găsit. Familia res­pectivă era atunci în­tr-un proces de sta­bi­lire a unui hotar între pă­mânturi. El şi-a a­min­tit unde era ve­chiul hotar. A fost atât de con­vin­gător, încât şi justiţia i-a acceptat măr­turia. Se născuse în acelaşi anotimp în care, în urmă cu 20 de ani, ve­chea persoană fusese ucisă. Reîn­car­narea lui a fost, deci, imediată. Mai e şi cazul lui Rand James­ton Shields, care în tim­pul unei morţi cli­ni­ce retrăieşte 68 de evenimente din vieţile anterioare. A reţinut locul unde a trăit şi cine a fost. A făcut 8 vizite în acel oraş, a inventariat 114 dovezi care atestau acea viaţă şi a recunoscut 35 de clădiri. Cazul lui e ce­le­bru şi e studiat de dr. Jim B.Tucker, la secţia de medicină psihi­a­trică din Universitatea Statului Virginia. Dar detaliul care naşte cele mai multe întrebări e chiar cazul Anitei Moorjani. Acolo, sus, Cineva i-a spus să stea liniştită, că va fi vin­decată şi i-a arătat şi celelalte vieţi pe care le-a avut. Dacă ştiinţa a putut confirma vindecarea ei miraculoasă, anunţată în lumea de dincolo, de ce n-am crede şi în celelalte lucruri vă­zute de ea acolo? Este o întrebare ce nu poate fi evitată.

– Suntem, deci, nemuritori. Murim, dar conti­nuăm să tră­im sub altă formă. 

– Continuăm să tră­im în corpul subtil, care e format din lu­mină de înaltă frec­ven­ţă. Cei care au vă­zut cor­pul subtil, ceea ce nu­mim în mod tradi­ţio­nal „suflet”, în timpul experienţelor extra­cor­porale, l-au descris ca fiind format din milioane de punc­te lu­minoase. Dacă în ceea ce priveşte trupul nos­tru s-a spus că „pă­­mânt suntem şi în pă­mânt ne vom în­toar­ce”, în ceea ce pri­veş­te sufletul, „lumină suntem şi în Lumină ne vom întoarce”. Sun­tem cu adevărat „lumină din Lumină”. E valabil şi dacă ex­tra­polăm la nivel macro. Universul, spune David Bohm, este o hologramă gigantică. Între lumea de aici şi lumea de dincolo e doar o diferenţă de frec­venţă. Ceea ce nu vedem nu înseamnă că nu există. De pil­dă, noi percepem sunetele a căror frecvenţă se si­tuează între 16.000 şi 20.000 Hz. Liliacul emite şi re­cep­tează ultrasunete cu frecvenţa până la 150.000 Hz. Iar del­finii comunică pe frecvenţe situate peste 150.000 Hz. La fel şi cu lumina. Sub un anumit prag al frecvenţei, lumina se condensează în materie fizică, iar deasupra acestuia, lumina devine energie invizibilă. Suntem aici, pe pământ, limitaţi de zidul unei frec­ven­ţe care ne obturează vederea. Însă Dumnezeu, în mă­ri­nimia Lui, ne-a aşezat într-o fereastră cosmică, din ca­re putem vedea universul, din care ni se oferă des­chi­­de­rea.

– Vreţi să spuneţi că Îl putem cunoaşte pe Dum­nezeu pentru că El Însuşi vrea să fie cunoscut?

– Universul nu face lucruri gratuite. În vremurile noas­tre au explodat o serie de preocupări ştiinţifice care nu fac decât să confirme această dimensiune spi­ri­tuală a universului, să demonstreze că istoria uni­ver­sului şi a omului e scrisă de aceeaşi mână, că om şi univers au aceeaşi origine spirituală. Experienţa morţii cli­nice a fost un mare dar pe care Dumnezeu ni l-a dat, pen­tru a ne îndemna să schimbăm drumul greşit pe care am mers până acum şi să ne însuşim lecţia cu­noaş­terii şi a iubirii, care e adevăratul sens al vieţii. Avem o singură şansă de ieşire din criza în care în­trea­ga omenire este implicată: să optăm pentru o adevărată re­naştere spirituală. Cu alte cuvinte, să trăim în armo­nie cu Dumnezeu, cu noi înşine, cu semenii şi cu natu­ra. Nu întâmplător, Iisus a spus: „Eu sunt Calea, Ade­vă­rul şi Viaţa”. Ni s-a arătat Adevărul, ni s-a arătat Ca­lea, e rândul nostru să răspundem chemă­rii Lui.

Interviu de Dia Radu