Mulți cunoaștem, din gravurile lumii, celebra Mîini în rugăciune a lui Dürer. Istoria acesteia este una cutremurătoare, plină de sacrificii și dragoste; este una din expresiile de iubire absolută de care sîntem noi, oamenii de rînd, capabili.
Cu mai bine de jumătate de mileniu în urmă, într-un mic orășel din Germania de astăzi trăia o familie cu 18 copii, care își ducea cu greu zilele din cauza lipsurilor de tot felul. Doi dintre copii, cu nume asemănătoare, dar și cu înclinații similare (spre pictură), Albert și Albrecht, dormeau în același pat și seară de seară își făceau planuri de cum vor face și ei ceva pentru familia lor. Însă le era greu să ajute și, după îndelungi discuții, au decis să tragă la sorți – unul din el va merge în mină să lucreze la cărbuni, pentru a îl putea susține pe celălalt să meargă la școală.
Apoi, după 4 ani, se va întoarce și vor schimba rolurile. Într-o duminică, după ce au ieșit de la biserică, cu ochii în lacrimi, dar plini de dorința de a realiza ceva, au lăsat sorții să decidă pentru ei; Albert s-a dus în mină iar Albrecht și-a luat viitorul în mînă și a plecat la o școală de pictură. Întîmplarea face ca, în scurt timp, desenele și gravurile lui Albrecht să fie bine văzute, iar el să devină renumit pentru ceea ce făcea.
După cîțiva ani, s-a întors acasă, în mijlocul familiei, iar la cina ce s-a dat în cinstea lui, a dorit să rostească un toast în pentru Albert, mulțumindu-i, dezvăluind planul lor și dorința ca el să meargă acum la studii. Albert, cu lacrimi în ochi, ținîndu-și mîinile aproape de obrazul drept, a refuzat, spunînd că e mult prea tîrziu pentru el. Cei 4 ani de muncă în mină i-au strivit oasele de la fiecare deget cel puțin o dată, iar artrita de care suferea din cauza muncii grele i-a afectat așa mult mîna dreaptă, încît nu mai putea ține nici paharul pentru a închina cu familia. Cu siguranță nu mai putea începe să țină în mîini pensula sau creionul, să facă linii delicate pe pînză sau pe hîrtie…
Pentru a-i aduce un omagiu fratelui său, Albrecht i-a pictat lui Albert mîinile muncite, cu palmele și degetele subțiri îndreptate spre cer, denumindu-și opera Mîini, iar în conștiința lumii această lucrare este cunoscută ca fiind Mîini în rugăciune. E bine să ne amintim, atunci cînd vedem două mîini împreunate, că nimeni nu reușește singur în viață și că, pentru ca o mînă să vadă lumina, alta stă în mină, tot așa cum, probabil, cuvîntul durere provine de la Dürer…
Și dacă există oameni care iubesc mîinile altora, este pentru că ei știu că nici un sacrificiu nu este prea mare atunci cînd iubirea stă la baza zidirii lumii, la fel ca și mîinile care clădesc, mîngîie, modelează, luminează. Cei care ne iubesc mîinile sînt cei care se sacrifică pentru ca netrăirea lor să fie parte din viața și bucuria noastră. Cei care ne țin de mînă și se bucură de mîinile noastre nu fac altceva decît să ne iubească și să ne ocrotească sufletul. Să îi iubim ca pe sfinți și să îi pomenim zilnic, pentru că în spatele fiecărui Dürer stă cîte o durere…
Mihai Pătrașcu
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu