Mircea Crisan - Halal de mine, am murit!

Mircea Crisan - Halal de mine, am murit! Săracul de el, e internat de cativa ani intr-un "Heim" (spital-azil pt varstnici) din Dusseldorf, suferă de Alzheimer. Mi-a povestit despre el o tipă, româncă dintr-un sat de lângă Iaşi, care l-a îngrijit o perioadă, apoi a renunţat din cauza crizelor lui: devenise violent, se lupta cu îngrijitorii, fiindcă voia mereu să "plece în turneu".... Fiul lui şi-al Sorinei Dan (şi ea a avut aceeasi boală) e stomatolog în Dusseldorf, îi finanţează spitalizarea, asistenţa medicală, medicaţia, dar nu mai vine să-l vadă. Are peste 90 ani Mircea Crişan al nostru; era o încântare să-l vezi într-un spectacol, să-l auzi -+ nu-mi luam ochii de la el şi râdeam cu lacrimi - un artist adevărat, plin de talent! Ar fi bine să ne rugăm pentru el, pentru ocrotirea lui şi pentru ce brumă de linişte sufletească mai poate el avea.

Mircea Crişan Halal de mine, am murit! Şi nu e prima oară şi sper, nici ultima. Mama nu a avut lapte să mă alăpteze - aşa că, de mic copil, eram mort după ciocolată cu lapte. De la şapte ani, am început să fiu mort după carne. De găină, de porc, de vacă - carne să fie. A urmat moartea după sexul frumos. Oricât de borâtă ar fi fost, nu conta – „sex frumos” să fie. Pe urmă, când am început să câştig mai mult decât bine, au fost ele moarte după mine. Eram mic, gras, neglijent..., dar pentru ele arătăm ca Ben Hur, dibaci - ca     D'Àrtagnan şi mai deştept ca Einstein. Pe urmă, am început să fiu mort după turnee în străinătate. Am ajuns să cunosc cele mai importante puncte turistice în Europa. În Bulgaria, ştiam pe de rost toate adresele fabricilor de brânză şi cojocăriile cele mai convenabile. Din măreaţa Uniune Sovietică, am văzut toate magazinele de ciorapi de damă fără dungă - pe ruseşte „bez sir”. Şi am cumpărat primul magnetofon portabil rusesc, după care muream. Patru oameni îl purtau cu uşurinţă. Şi cu încă doi, se putea urca cu uşurinţă pe o masă - magnetofonul... La Paris, muream după stofe. Am vizitat de nenumărate ori renumitul punct turistic „Samaritana”, care avea toate resturile de cupoane din întreaga Franţă... De acolo, am achiziţionat 11,6 metri din material de pardesiu de damă, cu care am îmbrăcat opt prietene de-ale mele. Muream după ele când le vedeam toate în acelaşi pardesiu de aceeaşi culoare şi din aceeaşi stofă. Fiecare era „unică în Bucureşti” şi numai eu ştiam ce e cu paltoanele alea. Nu am mai fost departe de moarte. Din clipa aia, ştia şi nevastă-mea pe toate iubitele din capitală. După scandalul cuvenit pe care mi l-a făcut, m-a acuzat de ce nu i-am adus şi materiale bărbăteşti - pentru gealaţii ei la care avea şi ea obligaţii, că o suportau toţi. După succesul cu teatrul de revistă în Berlinul de răsărit, muream să văd şi vestul... Un teatru foarte renumit din Berlinul de vest mi-a oferit un angajament de un an. Dar numai mie. Fără ansamblu întreg şi mai ales fără cei şase aşa-zişi jurnalişti, care stăteau în holul hotelului, din zori şi până noapte, citind 16 ore sau şi mai mult, din acelaşi ziar şi mai ales, pe aceeaşi pagină. Ministra inculturii a respins oferta, pe motivul că teatrul românesc nu-şi putea face nevoile fără mine. După doi ani, cu ocazia celui de-al doilea turneu, mi-am prelungit şezutul la Paris. Am rămas singur acolo, fără sprijinul partidului iubit. Şi fără jurnalişti. Ce-aş fi murit să le fi văzut faţa când am plecat! Singura consolare a fost un contract oferit în Israel de 30 mii de dolari, care însemnau diurna mea în străinătate pe 16 ani. Bineînţeles, au reuşit să mă convingă! Şi de atunci, nu am mai avut plăcerea să iau parte la nici o şedinţă. Adică, îmi iau partea, dar fără şedinţe. Dar de uitat, nu le-am uitat. Cu toate că nu am fost nici o dată mort după ele. Nici până acum. Aşa că moartea, în comparaţie cu şedinţele alea, nu mă mai poate speria. Dar, dacă mai întârzie mult, se sperie ea de mine. Deocamdată, nu am trecut nici la veşnica odihnă şi nici la odihna meritată. Nu apuc să fac un concediu. După producţia de vară, în care joc fără interupere de 14 ani într-o piesă de aventuri eroice - a la Iancu Jianu sau mai bine zis la Horia, Cloşca şi Mircea Crişan, am trecut direct într-o producţie pentru copii. A trebuit să învăţ, într-un timp foarte scurt, o piesă nouă. Rolul principal. Din nou, se poate spune despre Crişan „Ce minte, domne', ce minte!”