Intr-adevar,
la Petrosani, studentii aveau costum de uniforma, restaurantul era
"Minerul", Institutul avea echipa de rugbi, minele aveau echipa
de fotbal iar Horia Moculescu a fost student la "Institutul de
mine"!
Parc-aud cînd trec pe stradă
Fluierînd fete golanii,
Că nici nu băgăm de seamă
Cum în viaţă ne trec anii!
Cred că n-are importanţă
Dacă-i Deva, Petroşani,
Ceea ce mi-aduc aminte
C-aveam optsprezece ani.
Şi-n oraşul plin de crîşme
Şi cu centrul plin ca cerul,
Era un cinematograf
Şi-un restaurant: Minerul.
Singurul locşor mai intim
Să petreci c-o nătăfleaţă
Şi să poţi mînca şi bine
Era chiar jos, în piaţă.
Fiindcă aducea patroana
Numere de-atracţii noi,
Chelneriţe apetisante,
Ce-atrăgeau clienţii, roi.
Cum sosea vreo chelnăriţă
Începea şi agăţatul -
Într-o zi o curta unul,
Altă zi, o sălta altul.
După ce sfîrşea programul
Chefuia cu fotbaliştii
Iar cînd ăştia beţi picau,
O interceptau rugbiştii.
Pe cînd noi, studenţi, săracii,
Visînd zîne şi himere,
O priveam cu jind, sorbind-o
C-o cafea sau cu o bere.
Într-o seară, noroc chior,
Năstruşnica chelnăriţă
N-avu niciun fotbalist
Ca s-o pupe pe guriţă.
Avea părul scurt şi negru
Braţe albe subţirele,
Ce să zic nişte picioare
Care te chemau spre ele.
Noi, ştrengari, voioşi şi tineri,
Nici o taină nu ne scapă:
O doream şi tuturora
Ne lăsase gura apă.
Se auzise atunci un pont
În cămin la cineva:
Că de-i dai o sută-n mînă
Poţi ca să petreci cu ea.
Însă cine din studenţi,
Dintre gaşca cunoscută,
Îşi putea permite luxul
Ca să-i dea fetii o sută?
Şi atunci Horică vine
C-o idee salvatoare:
- Bă, putem strînge o sută,
Să dăm cinci lei fiecare.
Şi-apoi tragem bileţele,
După cum avem noroc,
Şi cine cîştigă suta,
La toţi cinci le ţine loc.
Asta a fost. Nici azi nu ştiu
Nici cînd a trecut minuta,
Nici cum m-a bătut norocul
Ca să-mi iasă mie suta.
Ştiu atît, că nu credeam
Şi nici nu aveam idee
Pentru marea fericire
De-avea prima femeie.
Cu-n buchet de trandafiri
Şi-un costum de facultate
I-am depus în mînă suta
Şi ea a palmat-o-n spate.
Ce a fost nu am cuvinte,
Vii dorinţi şi clipe pline,
Care le-au trăit şi alţii
Poate aşa, poate mai bine.
Pot să spun, că n-am să uit
Ca un prinţ înamorat,
I-am compus un cîntec tandru
Şi în pat i l-am cîntat.
Într-atît a-nduioşat-o
Cîntul meu înaripat,
Că frumoasa chelnăriţă
Cu glas dulce m-a-ntrebat:
- Spune-mi, dragul meu student,
Pentr-o mică desfătare
Ce ai avut-o aici cu mine
Dai o sumă-aşa de mare?
Parinti ospatari? Ai case?
Sau contabili, fiecare?
Fiindcă ştiu din auzite
Că studenţii n-au parale.
Îmbătat de-accentu-i sincer,
Ca să nu stric feeria,
I-am destăinuit da capo
Cum a fost cu loteria.
- Vai, a spus ea drăgăstoasă,
Ce galant, dar, nu se poate!
Şi strîngîndu-mă în braţe
Mi-a şoptit cu voluptate:
Tu, că eşti cel mai simpatic
Dintre ceilalţi băieţani,
Mai ales că scrii şi versuri,
De la tine nu iau bani.
Cînd văzui că umblă-n geantă
M-a emoţionat pe loc
Şi mi-am zis: - Slăvit fii, Doamne,
Ăsta zic şi eu noroc!
Şi cu un surîs angelic
Ce te-mbată,vrei nu vrei,
Mi-a ciupit uşor obrazul
Şi mi-a-napoiat: cinci lei.
P.S.
Povestea nu-i chiar asa. Frumoasa a oprit 5 lei, dar sa nu piarda i-a invitat pe toti "ghinionistii" sa-i aduca fiecare partealui. Ei au fost multumiti, iar ea satula...
|
Comentarii
Trimiteți un comentariu
Lasati un comentariu