Scrisoare deschisă către dl. senator Viorel Badea.

1 decembrie. Scrisoare deschisă către dl. senator Viorel Badea.


Am primit ieri, pe grupul yahoo romaniansinedinburgh, o scrisoare din 
partea d-lui senator Viorel Badea, care s-a gîndit să mă felicite cu 
ocazia, cică, „Zilei românilor de pretutindeni”. Dau mai jos scrisoarea 
d-lui senator, urmată de răspunsul meu, pentru că, nu-i așa, nu se 
cuvine să te heretisească omul, iar tu să nu-i întorci amabilităţile...

1 decembrie.


Dragi   români de pretutindeni, 
Cu prilejul „Zilei românilor de pretutindeni” vă adresez vouă, românilor 
din lumea   întreagă, calde felicitări, precum şi îndemnul de a păstra în 
suflet spiritul, cultura şi limba românească. Doresc să vă felicit şi să 
vă mulţumesc pentru contribuţia pe care o aduceţi la dezvoltarea 
comunităţilor şi a ţărilor în care vă aflaţi, precum şi pentru păstrarea 
şi afirmarea valorilor şi tradiţiilor româneşti. Din Australia până în 
America de Nord, din Europa şi până în Asia, românii au ridicat pe 
podiumurile sportului de performanţă drapelul naţional al României, au 
dus la cele mai prestigioase universităţi frumosul grai românesc şi 
excelează în orice domeniu activează, făcând cinste ţării natale.
Trebuie să ne amintim că suntem români în fiecare zi dăruită nouă de 
Dumnezeu şi să păstrăm vii în inimile noastre cuvintele lui M. 
Sadoveanu: „Patriotismul nu înseamnă  ura împotriva altor neamuri, ci 
datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai 
vrednic popor din  lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”
Doresc să vă felicit, de asemenea, şi cu ocazia „Zilei Naţionale a 
României”. Avem datoria de a păstra vie şi a cinsti amintirea celor ce 
au luptat pentru unitatea şi libertatea poporului, precum şi de a privi 
spre viitor cu optimismul, curajul şi încrederea cu care au făcut-o şi 
strămoşii noştri, de la cei căzuţi pe câmpul de luptă, până la cei care 
au pierit în inumanele închisori comuniste.
Cu aceste ocazii, transmit românilor de pretutindeni cele mai bune 
gânduri şi urări de sănătate, fericire şi succes. Fie ca Dumnezeu să 
binecuvânteze România şi pe români, oriunde s-ar afla ei.

La Mulţi Ani România!
La Mulţi Ani români de  pretutindeni!

Birou Senatorial Viorel Badea

Senator Pentru romanii din Europa si Asia
Membru al Delegatiei Permanente a Parlamentului Romaniei la APCE
Presedinte al
 Comisiei pentru Romanii de Pretutindeni
Tel/Fax: 0213101911
http://www.badeaviorel.ro/ ...

Dragă Domnule Senator Viorel Badea,
Sînt și eu unul dintre „românii de pretutindeni” care au primit 
scrisoarea dumneavoastră cu ocazia, nu știam, „Zilei românilor de 
pretutindeni”. Vă mulțumesc pentru caldele urări și îndemnuri, chiar 
dacă, trebuie să mărturisesc, laudele dvs. sînt exagerate în ce mă 
privește pe mine, unul din românii de pretutindeni cărora vă adresați. 
Nu am adus nici o „contribuție” comunității care a binevoit să mă 
primească (în afară de cîteva taxe), nu am afirmat prin  nimic
 „valorile românești”, nu practic sport de performanță sub drapelul țării, iar 
singurul domeniu în care „excelez” deocamdată este livrarea de mîncare  
indiană la domiciliu, pentru că lucrez ca delivery driver la un 
restaurant dintr-un orășel scoțian.

Alta ar fi fost însă situația dacă mi-ați fi scris, dvs. sau unul dintre 
numeroșii dvs. colegi din Parlament, acum șase luni, cînd încă nu eram 
un român „de pretutindeni”, ci un român de la mine de-acasă, mai exact 
din Iași.
Aș fi putut să vă răspund că sînt cercetător științific la 
Universitatea Al. I. Cuza și că mă ocup de editarea Bibliei de la 1688, 
prima ediție critică a celei mai vechi Biblii românești (știați că 
sîntem ultimul neam din Europa care încă nu are prima sa Biblie într-o 
ediție critică?). M-aș fi mîndrit cu  fetele mele, care practicau un 
sport de performanță sub drapelul țării, cum spuneți, și m-aș fi lăudat 
că am dus și eu puțin din „graiul țării” mele pe la Paris și Geneva, sau 
că mi-am petrecut șapte ani   printre vechile manuscrise românești, 
primind pentru munca mea o summa cum laude. Dar nici dumneavostră nu 
mi-ați scris, nici eu nu v-am răspuns. Așa merg lucrurile, cum s-ar spune.
Dar de ce îmi scrieți tocmai acum, cînd mi-am luat lumea în cap, 
împreună cu ai mei, și ne-am alăturat și noi „românilor de pretutindeni” 
care își caută pe aiurea dreptatea pe care nu au găsit-o în țară?
Ca să îmi arătați că vă pasă?  
Dacă vă pasă atît de mult de „valorile și tradițiile românești”, de ce 
nu mi-ați scris, dvs. sau colegii dvs., pe cînd eram în țară? De ce nu 
m-ați  întrebat cum ne descurcăm cu nouă milioane pe lună, eu și colegele 
mele, tineri doctori în filologie și slujbași ai culturii române pentru 
care suspinați acum? V-aș fi rugat atunci, dacă știam că vă interesează 
atît de mult istoria neamului, să faceți ceva pentru profesorul
 meu de istorie, care se stinge de boală pentru că din pensia sa nu-i ajung 
banii de medicamente. V-aș fi chemat la Iași să vedeți cum trăiește de 
pe o zi pe alta un antrenor de performanță, pentru care s-a cîntat imnul 
României la Berlin, și cum niște copii devotați se antrenează să devină 
campioni pe podelele roase și pline de cuie ale unei săli de sport care 
n-a prins încă o campanie electorală. V-aș fi dus prin oraș și v-aș fi 
arătat Filarmonica ieșeană, care de zece ani stă să se prăbușească sub 
schele, și Teatrul  Național, mutat într-un cub de carton. Și la urma urmei, dacă tot invocați acum cuvintele lui Sadoveanu și îndemnul „să devenim un popor vrednic”, v-aș fi spus că de douăzeci de ani mă simt, în fiecare zi, mințit, furat și umilit în 

țara mea. 
Și că am obosit să devin „vrednic” printre   șmecheri, canalii politice și „băieți 

deștepți”.
Dar, repet, nici dvs. nu m-ați întrebat, nici eu nu v-am răspuns. Și atunci, de ce m-ați găsit tocmai acum? Domnule senator, e un cinism fără de margini să-i heretisiți pe emigranții români cu ocazia unei așa-zise „zile a românilor de 
pretutindeni”. Nu poate fi o sărbătoare o zi a românilor „de 
pretutindeni”, există doar o singură zi a românilor și a României din 
care  găștile  politice care s-au succedat ne-au  împins, pe mine și pe 
alte milioane de compatrioți, să ne luăm lumea în cap, să ne lăsăm în 
urmă limba, părinții și prietenii și să ne căutăm pe aiurea pîinea și 
dreptatea. Ce sărbătoare vedeți în asta? Nu e nici o sărbătoare pentru 
familiile despărțite, pentru frații și prietenii lăsați în urmă, sau 
pentru acei „români de pretutindeni” ai căror copii s-au   spînzurat în țară de dorul lor. Și, în general, nu există sărbători adevărate cînd te afli „pretutindeni”, ci doar acasă. Iertați-mă, dar nu am nevoie să-mi amintiți dvs. de „valorile 
românești”. Ocupați-vă de ele în țară, acolo unde „cultura și valorile 
românești” sînt lăsate în paragină. Și v-aș mai ruga ceva. Sînteți 
totuși un reprezentant al clasei politice românești. Aveți decența de a 
nu  amesteca în gesturile dvs. electorale amintirea „celor ce au luptat 
pentru libertatea poporului”. 
În Franța am cunoscut un om care și-a pierdut o mînă în masacrul de la Otopeni, în decembrie ’89. Lucrează acum ca magazioner la un depozit, din mila unor străini generoși. Vă asigur că omul acesta ar scuipa astăzi pe orice discurs politicianist   în care sînt amintiți eroii din decembrie ’89. Altfel, o duce bine (în curînd, îl veți
 putea vedea și auzi într-un documentar tv despre Revoluție, apropo, nu-i așa, de cei care „fac cinste țării natale”).
La sfîrșit, aș vrea să vă asigur că nu mi-e rușine că sînt român. Așa 
mi-am învățat și fetele, să nu le fie rușine să spună de unde vin. 
Singurele momente în care mi-e rușine că-s român sînt atunci cînd 
politicienii îmi vorbesc despre   România. În gura lor, România pute ca o 
hazna infestată, din care mă bucur că mi-am salvat copiii. Ca o măsură 
de igienă, ar fi prea mult dacă v-aș cere să păstraţi măcar distanța 
tăcerii?

Ioan-Florin Florescu