Escroc ceausist da lectii pentru cei actuali

Cea mai mare escrocherie de pe timpul lui Ceausescu...

Cea mai mare escrocherie de pe timpul lui Ceauşescu
În anii '70, când salariul mediu în România era de 1.325 de lei/lună,
Gheorghe Ştefănescu, gestionarul unui mic depozit de vinuri din
Bucureşti, câştiga 10.000-15.000 de lei PE ZI! (Suma ajungea chiar şi la 75.000 lei pe zi în perioada Sărbătorilor de iarnă.) Evident, nu
era un câştig legal. Modestul gestionar era de fapt capul unei reţele
de tip mafiot care se ocupa de distribuţia de vinuri, o reţea atât de
complexă şi de bine pusă la punct, cu legături la cel mai înalt nivel,
încât nu a putut fi anihilată decât după ce Ceauşescu a dat un ordin
direct în acest sens. Arestat în 1978 şi acuzat de subminarea
economiei naţionale, Gheorghe Ştefănescu a fost executat 3 ani mai
târziu, pe 4 decembrie 1981, la Jilava.

Vă amintiţi filmul "Secretul lui Bachus", din 1984, cu Ştefan
Mihăilescu-Brăila în rolul principal? Ei bine, filmul respectiv a fost
inspirat de cazul Gheorghe Ştefănescu. Nu chiar în cele mai mici
detalii, pentru că scenaristul Titus Popovici nu a avut acces la
dosar, dar anchetatorii implicaţi în rezolvarea cazului au spus
ulterior că filmul a reuşit să surprindă foarte bine atât mecanismul
fraudei, cât mai ales, personalitatea lui Ştefănescu un om care se
pricepea de minune să profite de slăbiciunile omeneşti.
Concret, ce a făcut Ştefănescu?
Totul a început prin 1971, când Ştefănescu era gestionar la centrul de
 desfacere a vinurilor din Calea Griviţei nr. 325, în apropiere de intersecţia 
cu Nicolae Titulescu (centrul nu mai există astăzi). Prin natura ocupaţiei sale, 
el trebuia să meargă periodic la cramele şi
IAS-urile din Moldova , pentru aprovizionare, ocazii cu care a observat
că peste tot există plusuri, adică mari cantităţi de recoltă
neînregistrate. Meritul lui Ştefănescu a fost că a reuşit să îi
convingă pe directorii şi contabilii acestor crame să valorifice, de o
manieră foarte profitabilă pentru toată lumea, respectivele plusuri.
Metoda de bază era furtul propriu-zis: se înregistrau în mod eronat
cantităţile de vin care plecau din crame, astfel ca la un singur
transport se câştigau cam 2.000 de litri. La un preţ de 12 lei/litru,
această cantitate aducea un câştig de 24.000 de lei. Apoi, şoferii de
pe cisterne erau mituiţi pentru a trece în acte evenimente inventate:
întreruperea cursei pentru odihnă sau pentru remedierea unor
defecţiuni tehnice, rezultând astfel nişte timpi morţi (pe hârtie) în
care ei efectuau de fapt mai multe transporturi, cu aceeaşi foaie de
parcurs.
Erau apoi tehnici de falsificare a vinului, prin cupaj (se amesteca

vin scump cu vin ieftin şi rezultatul era vândut la preţul celui
dintâi) sau chiar se produceau vinuri noi folosindu-se alcool rafinat
luat de la întreprinderile Biofarm şi Policolor. Acesta era combinat
ulterior cu apă, plante aromatizate, coloranţi alimentari, ceai şi
zahăr ars, pentru a-i da gust şi culoare, totul după reţete foarte
precise.
Evident, toată povestea aceasta nu avea cum să funcţioneze fără
implicarea a sute de oameni cu funcţii importante - directori,
contabili, gestionari ai centrelor de desfacere, şefi de serviciu,
inspectori, judecători, care îşi luau toţi partea.
Cum spuneam, Ştefănescu avea marele talent de a şti să profite de
slăbiciunile oamenilor. Pentru cei mai mulţi, slăbiciunea era lăcomia.
Colaborarea începea cu un şpriţ gratis, continua cu o damigeană gratis
şi se ajungea la pachete de 5.000-10.000 de lei, moment în care  omul
era deja corupt şi nu mai putea da înapoi - făcea deja parte din
reţea. Pentru partenerii cu greutate, Ştefănescu apela la sacoşe de
bani, ceasuri de aur şi bijuterii.

Un caz special a fost cel al prim-secretarului PCR de la sectorul 1,
Tudor Bălătică. Acesta a fost împins spre o relaţie extraconjugală şi
apoi şantajat pentru a asigura protecţia necesară. Un simplu telefon
din partea lui era suficient pentru ca miliţienii de la secţie sau de
la judeţ să-l lase în pace pe Ştefănescu (de aceea cazul a şi fost
rezolvat în final de cei de la centru, de la Inspectoratul General).
S-a ajuns chiar în situaţia ca o scrisoare  anonimă sosită la sector,
prin care erau dezvăluite dimensiunile escrocheriei, să îi fie
înmânată de Bălătică direct lui Ştefănescu pentru a avea grijă de ea.
Cum s-a terminat totul?
Folclorul creat în jurul cazului spune că prinderea lui Ştefănescu se
datorează hazardului: un locotenent de  securitate ar fi cumpărat de
la depozitul lui Ştefănescu vin pentru propria nuntă, dar nunta a
trebuit să fie amânată cu câteva săptămâni, timp în care vinul s-a
transformat într-o licoare apoasă cu depuneri roşiatice.
Chestorul Costică Voicu, membu al echipei care a anchetat atunci
cazul, spune însă că operaţiunea de anihilare a reţelei a plecat de la
o sumedenie de sesizări ale populaţiei privind calitatea vinurilor
comercializate în anumite centre de desfacere din Bucureşti, printre
care şi cel al lui Ştefănescu. Partea interesantă era că între
gestionarii respectivelor centre părea să existe o legătură, dar la
început s-a crezut că e vorba doar de nişte potlogarii mărunte.
Povestea a căpătat însă alte dimensiuni atunci când, în baza unei
informaţii primite din mediul bişniţarilor, s-a aflat că Ştefănescu
era interesat să achiziţioneze valută şi aur. Logic, s-a organizat un
flagrant, urmat de o percheziţie la domiciliul său (locuia la bloc,
într-un apartament cu 4 camere) şi aceasta percheziţie a însemnat
începutul sfârşitului: s-au găsit atunci 20 kg de aur şi 3 milioane de
lei, moment în care procurorii şi-au dat seama că se află în faţa unei
infracţiuni de amploare. O asemenea avere nu putea proveni din nişte
potlogarii mărunte. Ce afaceri învârtea de fapt gestionarul acela?
Iniţial, Ştefănescu a crezut că nimeni nu se va atinge de el, având
garanţia unor relaţii extrem de sus-puse. Dar povestea a ajuns la
urechile lui Ceauşescu, iar Ceauşescu a vrut să dea un exemplu. Ca
urmare, l-a chemat pe Ion Dincă, prim-secretar al Comitetului
Municipal Bucureşti, şi l-a însărcinat să se ocupe personal de
problemă. Nu ierţi pe nimeni!, i-ar fi spus şeful statului, iar Dincă,
zis Teleagă, s-a conformat. O echipă de peste 250 de miliţieni şi
procurori s-a apucat să descâlcească iţele acestei afaceri, într-o
anchetă care a durat peste 2 ani şi care s-a finalizat cu câteva sute
de dosare penale, cu nume grele. Anchetatorii lucrau la un moment dat
pe două hărţi imense, afişate la Primărie (Ion Dincă era la vremea
aceea şi primarul Bucureştiului), pe care marcau la zi toate
legăturile din ţară ale lui Ştefănescu. Apăreau acolo directori, şefi
de crame, activişti, procurori, miliţieni, sute de
oameni cu funcţii mari. Părea că toată România era implicată în
reţeaua lui Ştefănescu.
După cum îşi aminteşte chestorul Costică Voicu, era vorba de
descifrarea unor afaceri care se întindeau pe o perioadă de 8 ani,
bazate pe relaţii de rudenie, cu cumnaţi, cumnate, diverse alte
îmbârligături, în care banii, ghiulurile şi ceasurile de aur se dădeau
cu nonşalanţă. Cel mai sigur pe el era şeful cazinoului din Constanţa ,
care era cuscru cu şeful IJM Constanţa. Când l-am săltat ne-a zis:
Cum, dom'le, să mă iei pe mine, cuscrul meu e şeful miliţiei pe
judeţ!?
Spuneam că ancheta s-a finalizat cu câteva sute de dosare penale,
soldate cu ani grei de puşcărie pentru toţi cei implicaţi. În 10
dintre dosare, Ştefănescu a fost inculpat principal, în restul a
apărut în calitate de complice. Zvonurile spun că
şi-a semnat singur condamnarea la moarte când, la începutul anchetei,
ar fi declarat că nu regretă faptele comise. Această propoziţie a fost
folosită împotriva lui la proces, când a fost caracterizat drept un
pericol major pentru societate.
Inculpatul a sustras din avutul obştesc peste 100 de milioane de lei,
sumă care, dacă ar fi rămas în patrimoniul obştesc, ar fi fost
folosită la realizarea unor obiective importante pentru societate.
Atitudinea inculpatului faţă de orânduirea socială din ţara noastră a
fost de-a dreptul duşmănoasă, acesta manifestând totodată un cinism
revoltător, a spus procurorul înainte de pronunţarea sentinţei.
Ştefănescu a fost executat în dimineaţa zilei de 4 decembrie 1981 şi
înmormântat la Cimitirul Jilava. Se  punea astfel punct celei mai mari
operaţiuni a Miliţiei Economice din vremea lui Ceauşescu. Foarte
sugestiv e faptul că în perioada aceea mai erau în plan două
operaţiuni de amploare, tot pe venituri ilicite:
1. anchetarea cântăreţilor de muzică uşoară şi populară, care făceau
bani pe la nunţi şi

2. anchetarea ghicitoarelor şi vrăjitoarelor – dar Miliţia n-a mai avut forţa şi
pentru acestea.Anihilarea reţelei lui Gheorghe Ştefănescu o sleise de puteri.
A fost, până la urmă, un episod care a scos la iveală slăbiciunile
sistemului, slăbiciuni legate nu de ideologie, ci de un lucru mult mai
simplu: de natura umană.

Iar chestorul Costică Voicu rezumă perfect
lucrul acesta: Ştefănescu ştia care e preţul fiecăruia. Avea asta în
sânge.