Luceafarul... dintre harbuji

....Felinarul agățat în costoroaba colibei de la harbuzaria de care avea grija bunicul arunca peste noi o pânză de lumină roșcată, subțire. Greierii cântau, dinspre iaz se auzea ‒ pleosc! fleoap! ‒ bătaia peștilor. Curând cerul s-a umplut de stele. M-am întins pe spate, pe o șubă, și mă uitam la cer.

‒ Tătuță, de ce răsar stelele?

‒ Scociorăște Dumnezeu în jar.

‒ Dar de ce face El focul?

‒ Ca să înfierbânte Soarele pentru mâine.

Eram bucuros că aveam un tătuță așa de deștept, pe toate le știa. El citea ziare și cărți. Când rămâneam la dânsul, acasă, își punea ochelarii și îmi citea din Biblie și din cărți de aventuri. Avea câteva pe geam și încă vreo două într-o valiză de lemn, soldățească. Citea frumos, ca un popă.

Avea patru clase. I-au fost de ajuns să fie cârciumar toată viața și să nu iasă cu lipsă. Îi zicea mămuței: „Marie, n-ai cum să greșești la gestiune. Dacă te încurci la artimetică, toarnă apă!".

Luna stătea călare pe coama cerului, cu un picior de lumină pe colibă și cu unul în baltă.

‒ Tătuță, e adevărat că au fost niște oameni pe Lună?

‒ Așa zic ei, dar nu e adevărat. E greu să ajungi până la Albești, d-apăi pe Lună! Minciuni!

‒ De ce nu pică stelele pe pământ?

‒ Ca să fie cerul frumos. Acolo e locul lor.

‒ Dar de ce sunt toate la fel?

‒ Nu sunt la fel. Sunt departe, departe, și ni se pare nouă că sunt la fel. Când vezi niște oameni la depărtare, ce, știi care-i unul și care-i altul? Parcă-s toți de-un tipar. Fiecare stea e făcută de Dumnezeu în felul ei și cu numele ei.

‒ Matale știi toate numele de stele, nu?

‒ Nimeni nu le știe pe toate. Sunt prea multe.

‒ Cât de multe? Un miliard de catralioane de catralioane?

‒ Câți oameni sunt pe Pământ, atâtea stele sunt pe cer. Când moare un om, cade o stea. Când se naște unul, apare altă stea.

‒ Și steaua care a apărut când m-am născut eu unde e? Mi-o arăți?

Și-a rotit capul pe cer o dată, de două ori, apoi a arătat cu mâna în sus către o stea sau către toate.

‒ Uite, aceea e steaua ta, de lângă Lună, în partea dinspre iaz.

Am fixat o stea cu ochii cam pe acolo unde arăta tătuța.

‒ Dar de ce e așa de mică?

‒ Că și tu ești mic. Dar o să crească și ea. O să ajungă cât Luceafărul.

‒ Care e Luceafărul?

‒ Uite, vezi steaua aceea mare? Aceea-i.

− Dar ce înseamnă Luceafăr?

− Se cheamă Luceafăr pentru că luce și străluce mai tare decât altele.

‒ A cui este steaua Luceafăr?

Tătuța a mai tras un gât de rachiu, două fumuri de țigară.

‒ Ei, e o poveste lungă…

Și mi-a spus povestea Luceafărului.

Începea ca toate poveștile, cu „A fost odată…" și continua frumos, ca o poezie:

„A fost odată ca-n povești,

A fost ca niciodată,

Din rude mari împărătești.

O preafrumoasă fată"…