Interviu cu Lenin, Giovanni Papini (1881 - 1956)

 

Interviu cu Lenin

Giovanni Papini (1881 - 1956) în vizită la Lenin  - Moscova, 3 iulie, 1923

În sfârşit, am reuşit. Venisem în Rusia numai ca să cunosc pe acest om şi nu voiam să plec fără să-l fi auzit vorbind. Mi se pare că e genul sau unul din cei trei sau patru oameni în viaţă, care merită să fie ascultaţi. Ca să ajung până la el am cheltuit aproape douăzeci mii de dolari - cadouri nevestelor comisarilor, bacşişuri soldaţilor roşii, daruri orfelinatelor - dar nu regret. Mi se spunea că Vladimir Ilici era bolnav, obosit şi că nu putea să primească pe nimeni, în afară de intimii săi.

 

Nu mai locuia la Moscova, ci într-un sat din apropiere, într-o veche locuinţă boierească, cu obişnuitul peristil de coloane albe la intrare. Vineri seara, ultimele dificultăţi fură înlăturate şi telefonul mă înştiinţa că eram aşteptat duminică. I se spusese lui Lenin că fondurile mele ar putea să ajute începuturile anevoioase ale NEP-ului şi acesta consimţise să mă vadă. Fui primit de soţia sa, o femeie groasă şi tăcută, care mă privi aşa cum privesc infirmierele pe un nou bolnav care intră în sala lor. Găsii pe Lenin pe un mic balcon, şezând la o masă mare, acoperită cu foi vaste de desen.

 

Îmi făcu impresia unui condamnat căruia i se permite, în ultimele ore pe care le mai are de trăit, să-şi piardă timpul în pace, cu fleacuri. Capul său foarte cunoscut, de tip mongol, părea tăiat din brânză veche şi uscată: ţeapăn şi totuşi molatic. Între buzele lui respingătoare se vedeau două rânduri sinistre de dinţi, ca ai unui cap de mort. Craniul său, lung şi gol, făcea impresia unei urne barbare, tăiată din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni şi inchizitori de pasăre de pradă stau pitulaţi îndărătul pleoapelor însângerate.

 

Mâinile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea că fuseseră groase şi puternice, mâini de mujic, dar în aspectul lor descărnat anunţau apropierea morţii. Nu voi uita niciodată urechile lui de fildeş lustruit, întinse în afară ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, înainte de liniştea cea mare.

 

Primele minute ale conversaţiei noastre fură mai curând penibile. Lenin se trudea să mă cântărească, dar cu un aer distrat, ca şi cum şi-ar fi îndeplinit o datorie de care de acum înainte nu se mai sinchiseşte. Iar eu, înaintea acelei măşti obosite de culoarea şofranului, nu mai găseam curajul să-i pun întrebările pentru care venisem.

 

Îngânai la întâmplare o laudă despre marea operă pe care o săvârşise în Rusia. Şi atunci, acea față pe jumătate moartă se umplu de strâmbături spectrale, care voiau să fie un zâmbet sarcastic.

- Dar totul era făcut, exclamă Lenin, cu o însufleţire neaşteptată şi aproape crudă, totul era făcut înainte de a veni noi! Străinii şi imbecilii presupun că s-a creat ceva nou.

Eroare de burghezi orbi. Bolşevicii n-au făcut altceva decât să adopte, dezvoltându-l, regimul instaurat de ţari şi care e singurul potrivit cu poporul rus. Nu se poate guverna o sută de milioane de brute fără băț, fără spioni, fără poliţie secretă, fără teroare şi spânzurători, fără tribunale militare, muncă silnică şi torturi.

 

Noi am schimbat numai clasa care îşi baza guvernarea pe acest sistem. Unde erau şaizeci de mii de nobili şi patruzeci de mii de mari funcţionari, în total o sută de mii de indivizi, azi sunt aproape două milioane de proletari şi comunişti. E un progres, un mare progres, deoarece privilegiaţii sunt de zece ori mai numeroşi, însă nouăzeci şi opt la sută din populaţie n-a câştigat prea mult prin această schimbare. Fii chiar sigur că n-a câştigat nimic şi e tocmai ceea ce vreau, ceea ce doresc şi, de altfel, ceea ce este absolut inevitabil.

 

Şi Lenin începu să râdă în surdină, ca un negustor care a înşelat pe cineva şi care contemplă satisfăcut umerii victimei care pleacă.

- Şi atunci, bombănii eu, Marx, progresul şi celelalte?

Lenin mă privi cu un aer foarte mirat.

 

- Dumitale, care eşti un om străin şi puternic, reluă el, pot să-ţi spun tot. Nimeni nu te va crede. Dar aminteşte-ţi că Marx însuşi ne-a învăţat că teoriile n-au decât o valoare pur fictivă, o valoare de instrument. Dată fiind starea de lucruri din Rusia şi din Europa, a trebuit să mă servesc de ideologia comunistă pentru a realiza adevăratul meu scop. În alte ţari şi în alte vremuri, aş fi întrebuinţat altceva.

 

Marx nu era decât un burghez evreu, călare pe statisticile englezeşti şi admirator în secret al industrialismului. Un creier îmbibat de bere şi de hegelianism, în care amicul Engels injecta câteodată unele idei geniale. Revoluţia rusească e o dezminţire completă a profeţiilor lui Marx. Comunismul a triumfat tocmai într-o ţara unde aproape nu există burghezie.

 

Oamenii, domnule Gog, sunt nişte sălbatici fricoşi, care trebuiesc stăpâniţi de un sălbatic fără scrupule, aşa cum sunt eu. Restul nu-i decât vorbărie, literatură, filozofie şi altă muzică, pentru folosul nerozilor. Ori, sălbaticii sunt la fel de criminali, ultimul ideal al oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în aşa fel, ca ţara să semene cu o ocnă.

 

Vechea  (ocna - n.n.) ţaristă e ultimul cuvânt al înţelepciunii politice. Dacă te gândeşti bine, vei vedea că viaţa de închisoare e cea mai potrivită celor mai mulţi oameni. Nemaifiind liberi, ei sunt, în sfârşit, feriţi de riscuri şi în situaţia de a nu putea săvârşi răul.

 

Îndată ce un om intră la închisoare, trebuie, prin forţa lucrurilor, să ducă o viaţă de nevinovat. Mai mult decât atât, nu mai are nici gânduri, nici preocupări, deoarece sunt alţii care gândesc şi poruncesc pentru el: lucrează cu corpul, dar îşi odihneşte spiritul. Şi ştie că în fiece zi va avea ce să mănânce şi unde să doarmă, chiar dacă nu lucrează şi chiar dacă e bolnav, fără grija pe care o are cel liber de a-şi procura o pâine în fiecare dimineaţă şi un pat în fiecare seară.

Visul meu este de a transforma Rusia într-o imensă închisoare: şi să nu crezi că spun aceasta din egoism, căci într-un astfel de sistem cei mai sclavi şi cei mai sacrificaţi sunt tocmai paznicii şi ajutoarele lor!

Lenin tăcu deodată şi începu să contemple un desen pe care-l avea dinainte şi care reprezenta, mi se pare, un palat înalt ca un turn găurit de nenumărate ferestre rotunde. Îndrăznii să pun una din întrebările mele.

- Şi ţăranii?

- Urăsc ţăranii, răspunse Vladimir Ilici cu o strâmbătură de dezgust. Urăsc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev şi de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi. Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile şi maniile religioase, lucrul manual. Îi tolerez şi îi cultiv, dar îi urăsc.

 

Aş vrea să-i văd dispărând pe toţi, până la cel din urmă. Un electrician valorează pentru mine cât o sută mii de ţărani. Se va ajunge, sper, să trăim cu alimente produse în câteva minute de maşini, în laboratoarele noastre chimice şi în sfârşit vom putea masacra ţărănimea devenită atunci inutilă. Ţăranii se vor face lucrători sau vor crăpa.

 

Viaţa în natură e o ruşine preistorică. Bagă-ţi în cap că bolşevismul reprezintă un război triplu: al barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor corupţi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului. Şi în acest război nu ne vom uita la alegerea armelor.

 

Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de greci şi a închipuiţilor de germani. Cine rezistă, va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrășământ oferit de natură. Să nu crezi că sunt crud. Toate aceste execuţii şi spânzurători, care se fac din ordinul meu, mă plictisesc.

 

Urăsc victimele, mai cu seamă fiindcă mă silesc să le ucid. Dar nu pot face altfel.

 

Visez să fiu directorul general al unei închisori model, al unei ocne pacifice şi bine întreţinute. Dar se găsesc, ca în toate închisorile, neasculatori, neliniştiţi, din aceia care au nostalgia stupidă a vechilor ideologii şi mitologii omucide. Toţi aceştia vor fi suprimaţi.

 

Nu pot permite ca numai câteva mii de bolnavi să primejduiscă fericirea viitoare a milioane de oameni. Şi apoi, în defintiv, vechile vărsări de sânge nu erau un fel rău de a îngriji corpurile. E o oarecare voluptate să te simţi stăpân pe viaţă şi pe moarte.

 

De când vechiul Dumnezeu a fost ucis - nu ştiu bine dacă în Franţa sau în Germania - unele satisfacţii au acaparat oamenii. Eu sunt, dacă vrei, un semizeu local aşezat între Asia şi Europa, dar pot totuşi să-mi permit unele capricii. Sunt gusturi al căror secret s-a pierdut, după căderea păgânilor.

 

Sacrificiile omeneşti aveau ceva bun: erau simbol profund, o învăţătură înaltă, o sărbătoare sănătoasă. Dar aici, în locul imnului credincioşilor, aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor şi ale muribunzilor; te asigur că n-aş schimba această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven. Acesta e cântecul religios care anunţă beatitudinea apropiată.

Mi se păru atunci că fața descompusă şi cadaverică a lui Lenin se întindea ca să asculte o muzică înceată şi solemnă, sensibilă numai pentru el. Apăru doamna Krupskaia să-mi spună că soţul său era obosit şi că avea nevoie de puţină odihnă.

Ieşii îndată. Am cheltuit douăzeci mii de dolari ca să văd pe omul acesta şi, într-adevăr, am impresia că nu i-am aruncat pe fereastră.

Memorii de Giovanni Papini (traducere de Ileana Zara, publicat 1990, Bucureşti)