Povestea sampaniei

 ȘAMPANIA

 La 14 septembrie 1715 părintele Pierre Dom Pérignon, cel care a inventat șampaniei (n 1638) s-a stins.E un prilej nimerit să ne reamintim povestea. Șampania este una dintre cele mai admirate și populare băuturi de pe glob și este aproape imposibil de imaginat o aniversare, un banchet sau un revelion fără această licoare cu calități speciale. Șampania a fost prezentă la milioane de nunți, a lansat mii de nave la apă, a participat la nenumărate petreceri și a creat momente speciale între două persoane. Este vinul veseliei și sărbătorii. Cu spuma sa efervescentă și bulele ce explodează, gâdilând cerul gurii și înmiresmându-l cu parfumul delicat al strugurilor din care este făcută, șampania nu are rival printre celelalte băuturi. Nu a fost însă întotdeauna așa! La descoperirea sa accidentală de către călugării francezi, în urmă cu aproape 500 de ani, șampania a fost considerată…..un vin stricat! Dar să o luăm cu începutul….

 Romanii au fost primii care au cultivat vița de vie în zona Champagne, aflată în nord-estul Franței, cel mai probabil înainte de secolul V d.Hr. Numele de Champagne vine de la latinescul "campus" = câmp. Romanii au botezat astfel această regiune având în minte, se pare, asemănările de relief cu zona rurală din regiunea Campania, aflată la sud de Roma. După căderea Imperiului Roman, podgoriile au intrat în posesia bisericilor și mânăstirilor iar călugării produceau vin pentru utilizarea în ritualurile religioase dar și pentru vânzare.

 Hugh Capet, primul rege al Franței, încoronat în 987 d. Hr. la catedrala din Reims, situată în inima regiunii Champagne, este cel care a început o lungă tradiție preluată și de monarhiile ulterioare lui, de a servi vinului local ca parte a ritualurilor de încoronare. În acele vremuri, în regiunea Champagne, se producea un vin slab, rozaliu, realizat din struguri Pinot Noir. Locuitorii regiunii Champagne erau invidiosi pe reputaţia vinurilor obţinute de către vecinii lor din Burgundia aflată mai în sud şi au încercat să producă și ei vinuri roșii de aceeași calitate. Însă climatul nordic al regiunii Champagne, regiune situată practic la limita extremă a viticulturii durabile, făcea ca strugurii să se coacă greu și deseori să aibă un nivel mai ridicat de aciditate și mai scăzut de zahar decât ar fi trebuit. În plus, temperaturile reci de iarnă opreau prematur din fermentație vinul în pivnițe, lasând în stare latentă celulele de drojdie care erau reactivate apoi de căldură primăvara, făcând ca vinul să înceapă din nou să fermenteze.

Unul dintre produsele secundare de fermentație era eliberarea de dioxid de carbon, care se înmagazina în sticla în care vinul era îmbuteliat, creând presiuni imense. Cum primele sticlele franțuzești erau subțiri, adeseori acestea explodau, creând haos în beciurile bieților călugări care chiar au denumit licoarea „vinul diavolului". Iar în cazul fericit în care totuși sticlele supraviețuiau, vinul din interior conținea bule și făcea spumă, ceva ce inițial i-a îngrozit pe primii care l-au gustat, considerându-l un defect.

 

Contrar legendei și credinței populare, nu Dom Perignon este cel care a inventat vinul spumant. El doar a adus contribuții importante în ceea ce privește producția și calitatea vinurilor Champagne. Cel mai vechi vin spumant înregistrat este Blanquette de Limoux care se pare că a fost produs de călugării benedictini din Abația Saint Hilaire aflată în apropiere de Carcassonne, în 1531. Călugării au realizat acest lucru prin îmbutelierea vinului înainte ca fermentarea inițială să se încheie. Ca națiune puternică și prosperă dar cu resurse limitate în vinificație, Anglia s-a implicat foarte mult în dezvoltarea vinurilor spumante din regiunea Champagne. Englezii au fost primii care au văzut ca o trăsătură pozitivă tendința vinurilor Champagne de a produce spumă și bule și au încercat să înțeleagă acest fenomen. Astfel încât, un secol mai târziu, omul de știință și medicul englez, Christopher Merret, a realizat un procedeu superior de producere a vinurilor spumante prin adăugarea de zahăr în vinul finit pentru a crea o a doua fermentație.

Christopher Merret a prezentat în 1662 Societății Regale documentele sale în care detalia ceea ce astăzi este numită „metoda champenoise". Acest lucru a avut loc cu șase ani înainte ca Dom Perignon să pună piciorul în Abația de Hautvillers și aproape cu 40 de ani înainte de data la care se consideră ca acest celebru călugăr benedictin ar fi inventat „șampania". Descoperirile lui Merret au coincis cu evoluțiile tehnice înregistrate de fabricanții de sticlă englezi care au realizat recipiente ce puteau rezista la presiunile interne produse în timpul procesului de fermentare secundară.Șampania a început să câștige tot mai multă popularitate, în special în rândul celor bogați și a familiilor regale. După moartea lui Ludovic al XIV-lea al Franței în 1715, curtea lui Philippe II-lea, Duce de Orléans, a făcut din șampanie vinul favorit în rândul

nobilimii franceze. Tot mai mulți viticultori din zona Champagne au început să producă în mod deliberat vinuri spumante dar încă nu aveau capacitatea de a controla în întregime procesul. Șampania era produsă încă după metoda rurală, prin care vinul era îmbuteliat înainte ca prima fermentație să se încheie. Abia în secolul XIX a început să fie folosită metoda champenoise, cea inventată cu 200 de ani în urmă de către Christopher Merret . Prin readucerea în atenție a dopului de plută, uitat odată cu decăderea Imperiului Roman, și descoperirea de către englezi, în 1844, a colierului metalic ce conferea mai multă siguranță, și problema aruncării dopurilor în aer, datorită presiunii, a putut fi controlată.

Astfel au fost puse bazele industriei moderne de producere a șampaniei. Progresele Casei Veuve Clicquot în dezvoltarea metodei champenoise au făcut ca producția de vinuri spumante să devină profitabilă și în această perioadă au apărut multe dintre firmele celebre astăzi în producția de șampanie de calitate: Krug (1843), Pommery (1858), Bollinger (1829).

Industria șampaniei a cunoscut însă declinul la începutul secolului XX, odată cu apariția filoxerei, a revoltelor cultivatorilor viței de vie în 1910-1911, scăderii interesului pe piața din Rusia din cauza revoluției ruse și pe piața americană datorită prohibiției, și transformării podgoriilor din Champagne în câmpuri de luptă în cele două războaie mondiale. La sfârșitul secolului XX popularitatea șampaniei a renăscut, astăzi vânzările fiind de patru ori mai mari față de anii1950.

 

În regiunea Champagne sunt cca 35.000 hectare de viță de vie care produc peste 200 milioane de sticle cu solicitări tot mai mari din toate colțurile lumii ceea ce a determinat autoritățile franceze să se gândească la o extindere a zonei de cultivare pentru a putea mări producția. Soiurile de struguri utilizate sunt cu precădere: Chardonnay, Pinot Noir și Pinot Menuier.

Vinurile spumante sunt produse astăzi în toată lumea – și în România există câțiva producători care realizează vinuri de calitate. Este o foarte mică diferență între vinurile spumante și șampanie dar cu toate acestea, conform unor tratate internaționale, numele „Champagne" nu îl pot purta decât vinurile produse în regiunea Champagne. În afara Franței, toate vinurile de acest tip, se numesc "spumoase", indiferent de producator sau de metoda de producție.