REVOLUTIA ROMANEASCA FACUT-O DE EVREII, STIATI???

SĂ AFLE TOT ROMÂNUL CINE NE-A „ELIBERAT"!     Vom prezenta, pe scurt, pe autorii loviturii de stat şi ai preluării puterii, începând cu ziua de 22 decembrie 1989. Sunt şi omisiuni.      1. Iulian Vlad. Evreu. General. Şef al Departamentului Securităţii Statului, din timpul regimului Ceauşescu,  până pe 31 decembrie 1989.     2.  Silviu Brucan (Brukner). Evreu bolşevic care prin presa vremii de după 23 august 1944 întreţinea cultul dictatorial al Anei Pauker şi a trimis în puşcării şi la Canal elitele românilor. Ataşat atât bolşevicilor evrei aduşi în România pe tancurile Armatei Roşii, cât şi urmaşilor acestora, fapt ce reiese cu uşurinţă din activitatea sa de coordonator în procesul de preluare a puterii politice, în luna decembrie 1989, de către aceştia şi în cadrul Guvernului Petre Roman.     „Mie mi s-a părut, mărturiseşte Mihail Şora, ministrul învăţământului, 1989-1990, că întotdeauna, Brucan a avut mai multe orientări, în funcţie de interes. Când am ajuns eu ministru, Brucan era, oficial, doar un fel de consilier. De fapt avea o influenţă imensă, făcea figura unei eminenţe cenuşii" (Toma Roman-jr., Mihai Şora, Roşu de Paris (II), www. plai cu boi, 10/31/05).      3. Victor Stănculescu. (Absolvent al liceului evreiesc?). General în regimul Ceauşescu. Numit de Ceauşescu la conducerea Ministerului Apărării în locul  ministrului Milea, care încetase din viaţă, în condiţii încă neelucidate. Până la 27 decembrie, 1989, prim-adjunct al ministrului apărării naţionale. Ministru al Economiei Naţionale, 1989-1990. Ministrul Apărării, în 1990-1991.      4.Teodor Brateş. „La Televiziune a apărut Teodor Brateş, ginerele călăului Nicolschi din perioda dictaturii urmaşilor lui Cain, alături de Petre Popescu şi George Marinescu, transmiţând o stare de groază în toată ţara. Potrivit acestora, în Bucureşti nu erau decât terorişti şi securişti, care atacau şi ucideau, arabi plătiţi ca să ucidă, erau otrăvite apele, aruncate în aer uzinele termice şi barajul de la Dâmbul Morii, etc."(Ieronim Hristea, De la steaua lu David la steaua lui Rothschild, Editura Ţara Noastră, Bucureşti 2004). Numai neadevăruri, dar care erau de natură să provoace un razboi civil. Şi alţii, de la Televiziune, pe care îi ştim cu toţii.         5. Cazimir Ionescu. Evreu. Pe 22 decembrie la Televiziunea Română: „O coloană blindată motorizată se îndreaptă spre Piteşti, pentru a ocupa punctul atomic, rafinăria, rezervele de cianură, barajul de la Curtea de Argeş. Odată cu căderea acestor puncte, oraşul Piteşti poate să dispară complet de pe harta lumii." In pragul haosului, panicii şi a războilului civil.           6. Cico Dumitrescu, contraamiral. Evreu. Tot pe 22 decembrie, tot de la televiziune, panica pe români, cu acţiunile terorişilor.           7. Ion Iliescu. Bunicul după tată a fost Vasili Ivanovici (botezat Ilici), evreu rus, bolşevic, puşcăriaş, fugit din Rusia, urmărit de poliţia ţaristă. Şi-a schimmbat numele în Iliescu, probabil pe la 1900. Alexandru Iliescu (tatăl lui Ion Iliescu), băiatul cel mare al lui Vasili, s-a căsătorit în anul 1929 cu Maricica, o ţigancă bulgăroaică, din neamul căldărarilor, analfabetă, care vorbea prost româneşte şi care este adevărata mamă a lui Ilici. Ilici s-a născut la Olteniţa, la 3 martie 1930, an în care Alexandru Iliescu a fugit în Rusia, unde a stat până în 1935-1936. Maricica, mama adevărată a lui Ilici, moare în 1932, fiind înmormântată la Olteniţa (atenţie la diversiunea cu Maria Ivănuş din Bucureşti, care nu era mama lui Ilici). În 1940 Alexandru Iliescu s-a căsătorit cu Mariţa, ţigancă din Maramureş, soră bună a mamei lui Ion Cioabă din Sibiu, bulibaşa ţiganilor, cu care a avut doi băieţi, fraţi vitregi ai lui Ilici (Mircea şi Crişan, veri primari ai lui Cioabă). Unul a fost ataşat militar al României la Moscova, iar celălalt director adjunct la IRSOP. Însuşi Ion Cioabă a recunoscut, într-un interviu dat cu puţin timp înainte de a muri, că el şi preşedintele Iliescu erau veri. Ilici Iliescu, la recepţiile lui Ceauşescu, nu se ducea cu soţia sa, Nina Bercovici, ci cu Mariţa, mama vitregă. (Ieronim Hristea, De la steaua lui David la steaua lui Rothschild, Editura Ţara Noastră, Bucureşti, 2004, p. 454. Ieronim Hristea a preluat frazele de mai înainte din cartea lui Vladimir Alexe, Ion Iliescu-biografie secretă).      Nu punem în discuţie dragostea unor tineri, indiferent de originea lor etnică, ci evidenţiem originea bolşevică a lui Ion Iliescu. Dar pentru că bolşevicii la care ne referim sunt evrei, se impune şi precizarea apartenenţei lor etnice. Aşa cum există pe lumea aceasta români, francezi, englezi, germani, italieni, ruşi, etc. şi atunci când sunt corecţi şi când au săvârşit fapte reprobabile, tot aşa există şi evrei. Numai că oculta evreiască acţionează cu ameninţări, atunci când se precizează cuvântul evrei pentru cei care au săvârşit fapte reprobabile.       Revenind la Ion Iliescu, se poate constata că se trage dintr-o familie de evrei din Rusia şi că din cei cinci bărbaţi, patru au trăit mai mulţi sau mai puţini ani în Rusia, respectiv, în URSS.            Ion Iliescu şi-a făcut  studiile universitare la Moscova, unde ajunge cu sprijinul Anei Pauker. Unul din fraţii lui după tată, a fost ataşatul militar al României la Moscova. Tatăl lui Ion Iliescu, Alexandru Iliescu, kominternist, a participat la Congresul Partidului Comunist din România, din 1931, din localitatea Goricova, de lângă Moscova. Rezoluţia acestui congres cerea dezmembrarea Romaniei. La acest congres tatăl său devine membru al Comitetului Central. Ion Iliescu nu şi-a dezamăgit tatăl, contribuind, în 1990, la blocarea Reîntregirii României. Eftimie Iliescu, fratele lui Alexandru Iliescu, unchiul lui Ion Iliescu, ofiţer de securitate, a participat la crimele  împotriva poporului român, ca adjunct al lui Alexandru Drăghici, ministrul de interne. Soţia lui Ion Iliescu este evreică. Alături de cei patru bărbaţi, a fost al cincilea element de siguranţă, pentru cei care au investit din punct de vedere politic în Ion Iliescu. Ion Iliescu a avut strânse legături cu familia Valter Roman. A fost numit, la 26 decembrie 1989, preşedinte al Frontului Salvării Naţionale, la 13 februarie 1990 preşedinte al CPUN. Din 20 mai 1990, preşedinte al Republicii.            8. Petre Roman. Evreu. Tatăl său, Valter Roman, adus pe tancurile sovietice, pentru implantarea bolşevismului în România.        Petre Roman a fost numit prim-ministru, 26 decembrie 1989-28 iunie 1990, apoi, după alegeri, tot prim- ministru, 20 mai 1990-26 septembrie 1991. Petre Roman se plânge că Parlamentul nu i-a fost favorabil la toate legile depuse în legătură cu agricultura. Constată că în urma acestui fapt agricultura arată jalnic, neproductivă - prin parcelarea  pământului, prin abandonarea, nelucrarea terenurilor agricole, care au ajuns în paragină, de izbelişte, prin desfiinţarea unor unităţi viabile, aşa, asociaţiile agricole -Cooperativele Agricole de Producţie, fostele Gospodării Agricole Colective.      Vicleană ocolire. Nu faptul că ţăranii şi-au primit pământul confiscat de regimul comunist înapoi, desigur în suprafeţe mai mici sau mai mari, după cum le-au avut, a dus la un dezastru absolut în agricultură, ci confiscarea mijloacelor de producţie      Ţăranii, când  au fost obligaţi să intre în gospodăriile agricole de producţie, au fost obligaţi să predea  acestor unitaţi socialiste şi animalele, plugurile, tractoarele, batozele şi alte mijloace de producţie.       În 1990, pe lângă pământ, le reveneau de drept şi mijloacele de producţie. Nu li s-au restituit. Ţăranul român s-a văzut în faţa pământului doar cu braţele. Lovitură criminală.      Sărmanul şi-a cumpărat cazmale şi a început să lucreze. Şi-a cumpărat câte un măgăr, şi-a cumpărat un mânz  şi a lucrat tot cu braţele, până mânzul s-a facut cal de tracţiune.                                                    Ca să are cu tehnica modernă agricolă, care nu i s-a restituit, de fapt i s-a confiscat a doua oară, plătea cu produse agricole şi rămânea flămând.  Dar nici atunci nu i se ara tot pământul şi se striga împotriva lui că nu e în stare să fie ţăran, să-şi lucreze tot pământul. Dar el dovedise cu vârf şi îndesat, de mii de ani, că el este ţăran, agricultor.            Iar până  la 23 august 1944, a fost factor de luat în seamă la stabilirea preţului grâului în Europa, uneori chiar el făcea preţul grâului european.       A trebuit să vină o mână de bolşevici evrei din Rusia, după 23 august 1944, la putere în România,  să lovească de moarte ţărănimea română, iar urmaşii lor, din decembrie 1989, să lovească iar, tot de moarte, aceeaşi ţărănime română.      Nerestituirea uneltelor agricole şi în consecinţă incapacitatea ţărănimii române de a-şi lucra pământul, pentru prima dată în existenţa ei multimilenară, a fost programată. A apărut pământ nelucrat şi foametea în mediul ţărănesc şi în toată ţara. Cumpărătorii străini, dar şi politicienii profund certaţi cu moralitatea faţă de propria ţară, după un timp, au invadat satele României, cumpărând pământ pe sume de nimica. Probabil şi finanţarea, din exterior, a unor cetăţeni români de altă etnie, pentru a cumpăra cât mai mult pământ.                                                             Tot acest pământ va fi naţionalizat, fără despăgubiri. Noii proprietari şi-au scos cu vârf şi îndesat preţul dat.         Dacă ţăranilor li s-ar fi restituit  mijloacele de producţie, cu acestea ar fi arat, semănat şi recoltat tot pământul, ca pe vreamea gospodăriilor socialiste de producţie şi fiecare ţăran ar fi beneficiat proporţional cu suprafaţa pământului său. Întreaga agricultură a ţării era mecanizată şi irigată.         Politicieni pentru care nici o pedeapsă nu ar fi fost prea mare, ziarişti, reporteri TV se întreceau să râdă de agricultorul român.        Fabrica  de tractoare ar fi fost subvenţionată de către toţi ţăranii din  România, cu o mică parte din veniturile lor şi nu ar fi fost  falimentată din  lipsă de cumpărători de tractoare. Localitaţile rurale, cele mai multe, de la câmpie, în câţiva ani îşi vor fi împrospătat utilajele mai vechi cu altele noi, fenomen normal, într-o ţară condusă  pentru binele ţării. În felul acesta România nu ar fi fost depopulată, tot programat, tinerii locuitori ai satelor având de lucru la ei acasă. Şi la drept vorbind, Fabrica de Tractoare din Braşov şi  Semănatoarea - de combine, din Bucureşti, ar fi trebuit să devină proprietatea ţărănimii române, reprezentată printr-o asociaţie pe ţară.        Soluţii pentru progresul României au fost,  dar nu s-a vrut aşa ceva.                România a fost jefuită şi de finanţele sale, a fost lovită şi pe plan industrial, negându-i-se orice capacitate performanţă industrială, ceea ce s-a văzut că nu e adevărat. Cumplexele industriale, din clipa vânzării lor, au funcţionat la parametri concurenţionali internaţionali.        Modernizarea a fost şi este un proces continuu.     Industria petrolului, cu toate fabricile aferente, complexele energetice nucleare, cu toată  capacitatea industriei româneşti de a fabrica în ţară  utilajele mecesare, producerea de apă grea, industria de elicoptere, construirea de nave maritime şi altele şi altele.         În legătură cu alcătuirea Guvernului provizoriu, Petre Roman scrie: „eu n-am propus decât două persoane, pe Gelu Voican şi pe Mihai Drăgănescu, numiţi amândoi viceprim-miniştri, aşadar colaboratorii mei cei mai apropiaţi. Cât despre Mihai Drăgănescu, el era prieten cu tatăl meu". (Petre Roman, Libertatea ca datorie, Editura Paideia, 2000, p. 112).             9. Gelu Voican Voiculescu. Evreu. Viceprim-minstru, din 26 decembrie 1989, iar din 31 decembrie are şi funcţia de  Comandant al Departamentului Securităţii Statului.           10. Mihai Drăgănescu. Evreu. Viceprim-ministru, din 26 decembrie 1989.            11.  Mugur Isărescu. Evreu. După Revoluţia din decembrie 1989, a fost titularizat la  Ministerul Afacerilor Externe. Trimis diplomat la Ambasada României în Statele Unite ale Americii. Din septembrie 1990, Guvernatorul Băncii Naţionale a României.            12. Ioan Aurel Stoica. Evreu. Ministru al industriei construcţiilor de maşini.            13. Nicolae Militaru. Evreu. General. Ministrul Apărarii, 1989-1990.            14. Sergiu Celac. Evreu. De reţinut informaţia: „în arhive se descoperise că tatăl lui Celac, angajat la Consiliul de Stat al Planificării în anii 50, furnizase informaţii strategice consilierilor sovietici. Sergiu Celac era translatorul lui Ceauşescu" ( Emil Berdeli, Microfoanele din dormitor au dezvăluit şi situaţii jenante pentru şeful DIE, în Gardianul, 15 aprilie, 2004). Ministru de externe,  26  decembrie 1989-28 iunie 1990. Ambasador la Londra, 1990-1996, din 1991 acreditat şi la Dublin , cu reşedinţa tot la Londra.       Guvernul Petre Roman şi preşedintele  Ion Iliescu, au blocat Reîntregirea României. Poziţia Guvernului Petre Roman a fost exprimată public, fără echivoc, de ministrul de externe Sergiu Celac: „Ministrul de externe de atunci, al României, declară Agenţiei  FRANCE PRESS că Podul de flori constituie o iniţiativă particulară.     Adică e  problema lui Gheorghe Gavrilă Copil şi atât? Cutremurătoare opinie, din partea unui membru al guvernului!" (Gheorghe Gavrilă Copil, Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău, Editura Dacia Eternă, Bucureşti, 1999, p.33. Cartea deconspiră, pe bază de documente, anexarea Revoluţiei Române şi a Podului de flori, de către casnicii Moscovei. Poate fi accesată pe internet la http://www.agero.ro/, la rubrica Istoria României, în cadrul titlului „Dragi români din R. Moldova veniţi cu noi în Uniunea Europeană", lawww.curaj.net şi la http://www.miscarea.com/, la rubrica De peste Prut.              15. Mihai Chiţac. Evreu.  General-locotenent. Ministru de interne, 1989-1990.              16. Moldoveanu Ioan Jean. Evreu. General-locotenent. Adjunct al ministrului de interne şi şef al Inspectoratului General al Poliţiei, 1989-1990.               17.  Dan Marţian. Evreu. Studii superioare la Moscova. Lector la Ştefan Gheorghiu. Apropiat al lui Ion Iliescu. În 1990, preşedintele Camerei Deputaţilor.               18. Alexandru Bârlădeanu. Evreu.  Impus de Moscova, la Bucureşti, în 1947, ca secretar general al guvernului de atunci. În 1990, preşedintele Senatului.                19. Adrian Severin. Evreu. Ministru de stat pentru reformă şi relaţiile cu Parlamentul, 1990-1991, Preşedintele Agenţiei Naţionale pentru privatizarea şi Dezvoltarea întreprinderilor Mici şi Mijlocii, 1991-1992.                 20. Corneliu Bogdan. Evreu. Angajat de Ana Pauker la MAE ca director. Din 26 decembrie 1989, ministru secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe.                 21. Teodor Stolojan. Tatăl său, la studii în URSS, a  venit însurat cu o cetăţeană sovietică. Ministru de finanţe, 1990-1991. Prim-ministru, 1991-1992.                22. Eugen Dijmărescu. Evreu. Ministru al Economiei şi Finanţelor, 1991.                23. Mihai Şora. Prieten din tinereţe cu Miron Constantinescu, cu Benno Hechter, fratele lui Mihai Sebastian s.a. La studii în Franţa, unde, în 1938 devine membru al partidului comunist francez, partid membru al Kominternului. Angajat, în 1948, de către Ana Pauker, la Minisaterul de Externe. Admiraţia pentru Ana Pauker nu a reuşit să şi-o disimuleze nici în anul 2005: ,,Ministrul de externe nu era Ana Pauker? Ba da, am cunoscut-o personal. Era o persoană dură, puternică, dar bine mobilată intelectual. Cred că era singura din conducerea PCR din acel timp, care putea vorbi coerent şi, relativ, logic, bineînţeles după „logica" lor. Cunoştea foarte bine limba română, vorbea foarte corect, spre deosebire de alţi activişti, mai ales că mulţi erau de „import", ajunşi în MA (www. plai-cu-,boi, 10/31/05, Toma Roman jr., Mihai Şora,  Roşu de Paris, II, p. 1)." Din 26 decembrie 1989, ministrul învăţământului.            24. Victor Babiuc. Evreu. Expert la Comisia Constituţională, 1990. Ministru de justiţie, 1990. Ministru de interne 1991-1992.       Dacă vreunul din cei nominalizaţi ca evrei, nu este evreu, în locul lui se pot aduce  zece nume de evrei din înaltele structuri guvermamentale şi din alte instituţii. Şi chiar de sub directa sa conducere. Sau condus de către aceştia şi de către alţii.             25. Sergiu Nicolaescu. Dar acesta este român, cu o creaţie cinematografică de excepţie, de autentic patriotism. Există o explicaţie. Sergiu Nicolaescu este nepotul generalului Cambrea, comandantul Diviziei Tudor Vladimirescu, formată şi instruită în URSS de Ana Pauker. Beneficiarul regimului Ana Pauker-Silviu Brucan, Sergiu Nicolaescu.    În anul 1947 era în prag de absolvire a Şcolii de Ofiţeri de Marină. Acum are loc un moment periculos pentru destinul tânărului Sergiu  Nicolaescu.    Tatăl său e arestat, ajunge la Canal. Întreaga securitate română căzuse în mâna evreilor. În urma arestării tatălui său, este sfătuit să se interneze în spital şi neprezentându-se la examene, a rămas fără Şcoala de Ofiţeri de Marină. Securiştii evrei nu-l abandonează, dar nici Sergiu Nicolaescu nu-i va părăsi niciodată.    Termină o facultate tehnică şi ajunge inginer. A lucrat nu oriunde, ci în întreprinderile Ministerului Apărarii, în Departamentul Special, în 1954 fiind director la una din acestea. Nu a fost invitat să fie si ofiţer de securitate, nici nu a solicitat aşa ceva, dar trăia în chiar mediile inteligenţei şi puterii politice evreieşti. Cu aceştia ajunge să acţioneze  în Decembrie 1989 la înlăturarea şi împuşcarea lui Nicolae Ceauşescu şi la consolidarea regimului iudaic post decembrist.      KGB-iştii bolşevici de după 23 august1944, rudeniile, urmaşii acestora, preiau din decembrie 1989, toate frâiele puterii politice, precum  cei de după 23 august. Jocul la două capete, KGB-MOSAD, sau, mai cuprinzător spus, KGB-evreimea internaţională, este de notorietate publică. Pentru Sergiu Nicolaescu, cel mai mare om politic este Silviu Brucan. Această opinie şi-a exprimat-o cu claritate, în ultimii ani, de mai multe ori. Addendum la cazul Anei Pauker -Terorism evreiesc în România. ,,În 1915 (în timpul neutralităţii noastre), agentul Cătărău, basarabean, organizează faimosul atentat cu bombe împotriva Episcopiei ungare de la Hajdudoros (catolică), cu scopul de a provoca un conflict cu Austro-Ungaria, forţând România să iasă din neutralitate. Ana Rabinsohn organizează, împreună cu Goldstein, atentatul de la Senat (1920), ucigând pe Dimitrie Greceanu, preşedintele Senatului şi pe un episcop ardelean. Goldstein e prins şi condamnat la ocnă, iar Ana scapă şi se refugiază în Elveţia. După reluarea relaţiilor diplomatice cu Sovietele (1934), Ana Pauker revine în România, unde întreprinde o intensă agitaţie bolşevică. Este judecată şi condamnată la zece ani închisoare, de unde este eliberată în urma intervenţiei ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius (alianţa germano-rusă, după pactul din 23 august 1939), şi, de ochii lumii, schimbată cu Moş Ion Codreanu, pe care îl luaseră ruşii, la ocuparea Basarabiei.       Ana Pauker este lipsită de cultură, n-are nici talent oratoric nici aparenţă fizică atrăgătoare; este însă un agent de execuţie extraordinar, ca o maşină infernală. Este vanitoasă, de o ambiţie fără limite, luxoasă, de o cruzime animalică, isterică şi imită pe Ecaterina a II-a chiar în aventurile amoroase. Putea demonstra prin politica sa, faptul că era înainte de toate patrioată sovietică şi că URSS-ul şi expansiunea acesteia erau mai importante decât teoriile comuniste şi mai ales decât aspiraţiile românilor, pe care îi ura în mod deschis, fapt pe care nu căuta să-l ascundă. Sentimentul care a dominat intrigile sale politice a fost ura, acea ură care servea atât de bine scopurilor politice de expansiune prin forţă care îi plăcea atât de mult, în calitate de „dictator delegat" (Gh. Buzatu, România cu şi fără Antonescu, Iaşi, Editura Moldova, 1991, p. 291-292, 296).                                                Gheorghe Gavrilă Copil